invincibil:obligat

11.

Yuna's pov

Mama bătea din picior, nervoasă, ceea ce mă făcea să tremur cu tot cu prosoapele ei în brațe (le țineam cu deosebită atenție, închipuindu-mi că sângele de pe ele era al lui Kazutora). Cu siguranță o obosea atât lucrul în spital, cât și oamenii cu care trebuia să coopereze în fiecare zi, mai cu seamă în weekend. Era o fire impulsivă, deși nu fusese așa, cu câțiva ani în urmă. De când tata a părăsit Japonia ca să facă profit în străinătate, toată averea rămăsese pe umerii săi, și fiindcă nu era obișnuită să trudească de una singură, a început să devină din ce în ce mai pretențioasă și irascibilă, în special cu mine, fiind unicul său copil și petrecând majoritatea timpului nostru liber împreună. Tata ne comunica prin e-mail-uri, niciodată nu telefona, trimitea săptămânal pachete cu de toate, sperând că astfel mențineam legătura constant. De fapt, eu și mama trăiam destul de stinghere în vila aia spațioasă, iar rudele nu ne vizitau prea des, din invidia pentru condițiile luxuriante de care dispuneam. I se adresau cu numele de familie, Tokuda, niciodată n-o chemau pe numele ei mic, Hiroko. E foarte posibil ca și formalitatea asta între semeni să-i fi afectat radical personalitatea.

Mi-am dres cu greutate vocea și am rostit sacadat, înainte ca mama să izbucnească definitiv:

- Mamă, calmează-te...glasul meu deloc convingător a răsunat ca o șoaptă îndurerată. El e Sano Manjiro, un elev...eminent...și ne-am întâlnit ieri, pe hol, la școală. Cred că...ne înțelegem binișor... ,,Mint cu nerușinare, știu că mint! Ce eminență, ce Mikey? Ne înțelegem noi? Poate, însă nu tocmai binișor!" Mi-am întors privirea spre Mikey, doar ca să-l văd dând din cap afirmativ, dar, în același timp, asudând excesiv. ,,Aha! I-am găsit o slăbiciune. Ar părea copilăros din partea mea s-o chem pe mama atunci când mă provoacă...ținând cont că nu-mi poate interzice, așa voi proceda în viitor! Nu...nu va funcționa în orice situație, degeaba mă bucur".

Mama a ridicat o sprânceană și ne-a măsurat încă o dată pe amândoi, nesigură și îndoielnică. Îmi simțeam gâtul uscat și respirația accelerată, întrucât n-ar fi fost prima oară când mă străduiam să pun capăt furiei sale. Spre mirarea mea, pupilele i s-au dilatat, fruntea i s-a netezit și arăta cu vreo zece ani mai tânără. Privirea ei nu mai era tulbure și se uita blând la noi, cu o sinceră părere de rău.

- Îmi cer iertare, dragilor, a vorbit, ștergându-și cu mâneca halatului întreg machiajul, odată cu ochii înlăcrimați. Urmați-mă, se face târziu.

L-am rugat frumos pe Mikey să mă însoțească până în salonul unde Kazutora aștepta vizitatorii și să se abțină din a-i arunca vorbe urâte. Reacția lui fusese una obișnuită, deși simțeam că făcuse o excepție, numai de dragul meu și al mamei mele; a aprobat din cap cu oarece nemulțumire și mi-a arătat cu degetul arătător înainte, dorind să merg eu prima (dar nu știam câtă încredere îmi puteam pune într-un individ mofturos, îmbrăcat în pijamale roz cu pete albe). L-am lăsat în urmă, prefăcându-mă că nu-l observam când își înclina capul în stânga și în dreapta, cu scopul de a-mi analiza îndeaproape mișcările. ,,Mă cam sperie...de ce stă mereu cu ochii pe mine? Mă îngrozește până în măduva oaselor privirea sa analitică, întunecată și fioroasă...Care-i faza, Mikey, de ce te holbezi la mine în halul ăsta? Dacă motivul ar fi fost că mă placi, mi-aș fi dat seama de la început! Din păcate, nu, aici n-am de-a face cu sentimente de dragoste...e profund regretabil...Să fie oare doar suspiciunile sale idioate? Cât necaz îmi aduce tipul ăsta, și îl cunosc de ieri (mă rog, auzisem de ,,invincibilul Mikey", cu toate că șansele de a-l întâlni în persoană mi se păreau cumplit de reduse)! O s-o dau grozav în bară cu Kimiko...(Kimiko, amica mea apropiată, de care mi-e puțin frică...o frică ce nu poate fi explicată)".

La un moment dat, am simțit o mână grea pe umărul stâng și m-am oprit în loc, surprinsă. Nu era decât mama, ce m-a informat rapid că timpul nu-i permitea să mai stea cu noi, deoarece treburile o aglomerau teribil, fix la sfârșitul săptămânii. Măcar nu pierdusem vremea, ci ne aflam în dreptul unei uși întredeschise, pe hol se așternuse o liniște deplină și Mikey nu dispăruse nicăieri (mă temeam să nu se răzgândească și să mă lase singură cu Kazutora, ceea ce nu ar fi fost atât de rău, însă plecasem din parc cu gândul de a mă reuni cu ei doi într-o atmosferă mai pașnică). Mama a împins încă puțin ușa pentru a se asigura că e salonul căutat, apoi mi-a vorbit, zâmbind cu ușurare.

- După cum presimțeam, Kazutora se odihnește în pat, a spus ea, la fel de senină. Puteți intra, salutați-l, însă vorbiți încet, ați priceput?

Eu și Mikey am încuviințat, tăcuți, el s-a aplecat respectuos și eu am îmbrățișat-o în grabă, fără să apuc să-i vorbesc; din două suciri și trei învârtiri, mama se evaporase de lângă noi, lăsând în urmă un parfum sublim de iasomie, amestecat cu mirosul înțepător de spirt și acetonă. O compătimeam enorm și îmi doream cu adevărat să fie din nou ca în anii anteriori, calmă și lipsită de stres, dispusă să-mi vorbească oricând o deranja ceva. Mikey a căscat somnoros, s-a pus pe un scaun de așteptare și și-a împreunat palmele într-un gest leneș. M-am uitat la el cu tristețe, dar și cu reproș.

- Nu vrei să intri? am întrebat, încercând să nu par răutăcioasă.

- Eu nu am nimic să-i împărtășesc lui Kazutora, a vorbit răspicat, dar fără să ridice vocea, exact cum îl rugase mama. Fierbea pe dinăuntru și lăsa răceala să iasă afară...avea chipul crispat, expresia sumbră și părul blond răvășit, o apariție capabilă de a-i înfiora inclusiv pe cei slabi de înger. Avantajul meu era că, încetul cu încetul, realizam că Mikey nu reprezenta întotdeauna doar un nor de furtună, ci avea, ca majoritatea oamenilor, momentele sale tensionate, așadar nu-l puteam învinui. Am oftat și i-am transmis un ultim mesaj:

- Îmi dau seama că nu ți-e ușor, dar cel mai bine ar fi să faci un mic efort și să conștientizezi cât de gravă e starea în care zace Kazutora, din toate punctele de vedere, am îngăimat, privind în gol. S-a foit pe scaun neliniștit, însă nu și-a schimbat deloc starea de spirit. Semăna cu o piatră indestructibilă ce e supusă tuturor condițiilor climatice, fără să se degradeze câtuși de puțin. N-am mai stat la palavre cu el, fiindcă oricum nu cred că intenționa să se exteriorizeze. Am pășit înăuntrul salonului și am închis cu grijă ușa după mine.

Încăperea era bine întreținută, aerisită și neobișnuit de primitoare. Am zărit patru paturi, două câte două, pe cel de lângă fereastra larg deschisă șezând băiatul căruia îi datoram scuze. Din păcate sau din fericire, eram singuri, fapt ce m-a emoționat, la fel cum mă emoționa orice discuție particulară, indiferent de persoană. De-abia în momentele ce au urmat am observat că mucegaiul totuși exista și ,,înfrumuseța" colțul așternutului lui Kazutora (nu mi s-a părut absolut deloc întâmplător). Acesta nici nu remarcase că sosisem; purta un tricou turcoaz și pantaloni largi din mătase, stătea în șezut pe pat, își legăna picioarele pe marginea lui și se uita la podea cu o față neutră. Rana pe care i-am cauzat-o la tâmplă cu ranga se vindecase, dar obrazul încă îi era învinețit și umflat. Mi-am forțat curajul și am înaintat spre el precaută, temându-mă că se va ridica brusc și mă va ataca. Și-a luat cercelul argintiu de pe noptieră și l-a agățat de urechea stângă, apoi mi-a vorbit pe un glas stins, epuizat, ușor batjocoritor:

- Ți-ai adus aminte de mine...din vina lui Mikey ești aici...

,,E nebun", mi-am spus în minte, îngrijorată și neputincioasă, neștiind cum să mă adresez. Am mai făcut câțiva pași, păstrând totuși o distanță rezonabilă față de el. În clipa în care m-am aplecat în semn de salut, s-a înălțat asupra mea și mi-a cuprins capul în ambele palme, strângând-mi cu putere părul în pumni. Mi-am înăbușit un țipăt de disperare și m-am chinuit zadarnic să evadez din strânsoarea sa. Nu avea nici pe departe forța lui Mikey, dar tot nu aveam șanse de scăpare. Articulându-mi numele cu ură, mi-a șoptit de zeci de ori să nu strig după ajutor, altfel nu va ezita să mă arunce pe geam. Salonul era situat la etajul șase al clădirii. Îmi simțeam craniul strivit, corpul paralizat de durere și sângele îmi clocotea zgomotos în vene.