invincibil:obligat

17.

Yuna's pov

M-am trezit buimacă pe un pat cu așternuturi albe, îmbrăcată într-o pijama lungă de noapte, înconjurată de mirosul specific al unui spital obișnuit. Deși încă nu puteam să-mi deschid pe deplin ochii, observasem foarte bine totul în jurul meu, de la infirmierele vorbărețe, până la geamurile rabatate ale salonului în care mă aflam. Pe frunte aveam o compresă neobișnuit de grea, iar capul îmi fierbea neîncetat, oricât de optimistă aș fi ales să fiu în legătură cu propria stare de sănătate. Cu siguranță leșinasem din cauza oboselii și fusesem adusă la spital, acolo unde cineva m-a îngrijit și de aceea nu mai simțeam că delirez. Mi-am amintit, cu ura vibrându-mi în inimă, că ultimul moment petrecut în vecinătatea altarului Musashi fusese în brațele lui Sano Manjiro, o răsplată amară după ce aproape mă ucisese. ,,Cu ce mă ajută să-i port pică și să-l învinuiesc excesiv? Am scăpat cu viață și asta îmi e mai mult decât suficient, cel puțin provizoriu. Lumea crudă a delicvenților nu e potrivită pentru mine, am mers prea departe, mi-am atins limita...e timpul să-i las pe toți în urmă și să uit de evenimentele ultimelor zile. Mă întreb, totuși, ce gândește Mikey...aș fi în stare să mai simt ceva față de el dacă nu m-ar împiedica orgoliul. Zbuciumul ăsta interior mă seacă ușor de puteri...dacă îmi apare în față, voi fi oarbă și surdă și de astăzi suntem doi străini, pășind pe căi separate". Aruncând o privire curioasă în încăpere, am realizat că mă găseam iarăși de una singură, așadar puteam să mă dau jos din pat și să mă întind nițel, înainte de a părăsi camera.

Era o seară plăcută de mai și, spre mulțumirea mea, orașul nu răsuna din pricina aglomerației (așa cum se întâmpla deseori). Vântul adia blând, îmi răsfira părul fin, și stând cu coatele rezemate de pervazul ferestrei îmi imaginam că sunt acasă, pe balcon, admirând cu mama cerul înstelat, gândindu-ne permanent la tata și la întoarcerea lui în țară. Nu mai știam nimic despre el, dar, sinceră să fiu, nici nu-mi doream să aud. Eram sătulă până peste cap și gândul mă purta la un loc unde să mă feresc de toată lumea, să fiu uitată și nimeni să n-aibă grija mea. ,,Kimiko...ce reprezinți pentru mine, dacă e să fii onestă și să-mi dezvălui adevărul? Te-ai lăsat ademenită de banii lui Hanma, de limbajul său scârbos, de viciile sale ascunse? Și eu, cea mai proastă dintre voi, am căzut pradă ispitei...Am încheiat-o. Imediat ce reușesc să mă externez din spital, îl iau pe Kazutora de mână și doar cu el îmi voi irosi timpul, ca în anii anteriori, hoinărind prin magazine și distrându-ne împreună. Oare deja a părăsit salonul său? Aș vrea să-l caut și să discutăm între patru ochi". Am oftat cu ochii umezi și gâtul uscat și am închis fereastra, privind în continuare la peisajul nocturn al Tokyo-ului, ce îmi asigura puțină liniște sufletească.

Deodată, pe ușă a apărut mama, s-a grăbit să mă strângă în brațe și să plângă în hohote, fără să-mi dau seama de motiv. Am bătut-o ușor pe umăr și i-am zâmbit forțat, străduindu-mă să nu o mai aduc în ipostaza unei mame îngrijorate, pentru că avea și ea destule frământări, iar eu nu făceam decât să înrăutățesc situația. I-am șters lacrimile și am privit-o tandru.

- Yuna, cum te simți? Ai avut coșmaruri?! a izbucnit ea, cu ochii turcuaz pâlpâindu-i și exprimând curiozitate.

- Sunt în regulă, mamă, și nu, n-am visat urât, am răspuns simplu, mi-am trecut degetele prin păr și am răsuflat, privind nedumerită spre rochia neagră pe care mama o ținea în brațe și care părea a fi exact mărimea potrivită mie. Mi-am încruntat sprâncenele și m-am simțit străbătută de un fior apăsător, ca și cum ar fi trebuit să fiu conștientă de un adevăr și încă nu-l deslușisem. Mi-am dres glasul și am arătat cu degetul înspre vestimentația funebră, temându-mă de informația ce avea să mi se dezvăluie.