invincibil:obligat

7.

Yuna's pov

În parcul central...sub clar de lună plină...fără zgomotul citadin...rezemați de trunchiul unui copac bătrân...doar noi doi, eu cu capul așezat pe umărul tău. Mâinile noastre se împreunează frenetic, natura amorțește și inimile bat să ne sară din piept. Emoția inundă atmosfera și mă face să respir cu panică. Îmi retrag delicat mâna dintr-a ta, și cu degetele mele subțiri îți ating blând obrazul palid. Clipești obosit și zâmbești plin de farmec, iar eu tremur fragil, copleșită de tot ce însemni pentru mine.

- Manjiro...tu...

Îmi șoptești să închid ochii, te apropii brusc de mine și mă cuprinzi în brațe; ai trupul încordat și hainele reci. Privesc neliniștită în ochii tăi, vreau să mă ridic de pe iarbă, dar mă ții strâns de încheietură. Mă rogi să nu plec încă, să aștept alături de tine până când luna și soarele se întâlnesc pe același cer. Vreau să te împing la o parte, însă eșuez lamentabil și mă supun dorințelor tale. Ca prin magie, mă-

- Trezește-te! Haide, mie cine îmi pregătește micul dejun?! a strigat atunci la mine, nimeni altcineva decât Mikey, stând pe marginea patului și privindu-mă nerăbdător. ,,Și, mă rog, ce anume caută el în camera mea? Câtă impertinență." M-am uitat în jur, la el, la ferestre și la ușa camerei, înspăimântată și puțin dezamăgită că fusese doar un vis care să-mi creeze și mai multe speranțe deșarte. Afară, zorii zilei îmi umpleau camera de o lumină caldă, profundă, însă nu îndeajuns de reală încât să mă facă să uit de visul ce tocmai luase sfârșit. Aș fi vrut să rămân blocată acolo pe vecie, într-o lume unde chiar mă iubește cineva, și prin asta nu mă refer la liderul unor delicvenți din Tokyo. Putea fi oricine în schimbul său, dar să se poarte sincer față de mine și să nu mă abandoneze cum mi s-a întâmplat mereu, ani la rând.

Somnoroasă, am aruncat plapuma deasupra lui și m-am dat jos din pat fără să mă întind, ca de obicei. Am auzit câteva sunete revoltătoare din partea sa, dar le-am ignorat complet. ,,Vrei mic dejun? Îți dau eu cel mai mic dejun pe care l-ai savurat vreodată în viața ta". Pe fața mea s-a conturat un rânjet malefic, însă nu a durat mult până acesta să dispară, deoarece prezența lui Mikey, ce stătea în spatele meu și-mi respira în ceafă mai nervos decât un tigru în cușcă, mă făcea să-mi pierd echilibrul. Când m-am întors la el, aproape că simțeam cum mă dezintegrez. Privirea de gheață, fruntea întunecată și atitudinea sa fenomenal de imprevizibilă, toate mă făceau să mă prăbușesc în genunchi. M-am hotărât totuși să nu-i dau impresia că mă las înjosită.

- Așa ești tu obișnuit să trezești lumea? Invadând spațiul personal și strigând la 7 dimineața? l-am întrebat sever, fără niciun fel de teamă în glas. A părut ușor surprins, și preț de o clipă am crezut că s-a calmat, dar a început să se răstească de-a binelea, tot mai dezlănțuit:

- Am strigat la tine de zeci de ori până să-ți deschizi ochii! a țipat și mai avea câțiva centimetri până să-mi scoată ochii cu degetele. Eu n-am reușit să dorm nici măcar o oră pe canapeaua aia nașpa din sufragerie! Și tu habar n-ai ce greu îmi revin după o noapte albă!

,,Nu mă interesează câtuși de puțin că nu te-ai odihnit. Canapeaua mea e...nașpa? Unde naiba te crezi, la maică-ta acasă?" Deodată, l-am apucat de tricoul alb și l-am zgâlțâit înfuriată, cu emoțiile răvășite, neștiind cum să-i explic despre visul frumos pe care tocmai vocea sa enervantă l-a întrerupt în momentul cel mai incitant. Aveam strania impresie că nu mă mai speria nimic legat de el, tremuram de indignare și mi-aș fi dorit să nu-l fi întâlnit niciodată. Amândoi eram orbiți de mânie, convinși că ne-ar fi fost mult mai bine dacă nu ne-am fi cunoscut. Draken a intrat pe neașteptate în cameră, ținând pe umăr rucsacul meu, privindu-ne mirat. ,,N-ai decât să-l iei pe Mikey și s-o ștergeți de la mine cât mai repejor posibil. M-ați lăsat să cred că sunteți de treabă și putem fi prieteni, însă nu s-a dovedit a fi meritat". Atunci, mi-am luat mâinile de pe Mikey și i-am aruncat o privire sălbatică, disprețuitoare și plină de ură, pentru a nu fi nevoită să mai discut cu el. Mi-am îndreptat atenția spre Draken și asta mi-a disipat starea de nervozitate ce începea să apară constant când eram în preajma amicului său încrezut.

- Vă comportați asemenea unor copii de grădiniță, a rostit încet, mascându-și amuzamentul. Yuna, a spus calm, ar trebui să fii deja în drum spre școală. Eu și Mikey plecăm de-ndată și promitem să nu te mai deranjăm în viitor, nu-i așa?

Fie că îmi convenea sau nu, era firesc să mă uit din nou la tânărul Sano și să mă minunez de ieșirile sale vulcanice și de vocabularul său ștrengăresc. Dar mă înșelasem. În clipa în care m-am întors iarăși către el, arăta cu totul diferit și emana energia seacă a unei tristeți ascunse. Avea ochii încețoșați de lacrimi mărunte, obrajii de porțelan și nu mai rămăsese pe chipul său nicio urmă de furie necontrolată. Semăna cu o stafie, o prezență inofensivă, dar care putea acționa neașteptat. Din câte știam până atunci, ăsta era Mikey, o combinație de stări și sentimente ce ies la iveală doar în momente de maximă tensiune și dispar la fel de repede, ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

- Da, Draken-kun, a răspuns el, într-un final, cu privirea în jos și mâinile pe lângă corp. Nu mai are rost să venim pe aici.

Tonul său fusese ferm, dar obișnuit. A trecut pe lângă mine fără să mă privească, destul de grăbit, dar de data asta eu am fost mai vigilentă și am reușit să-l opresc. M-am rugat umil, în gând, să nu-și piardă răbdarea și să-mi acorde câteva minute pentru a-i relata visul, deoarece îl privea pe el și nu voiam să plece știind că i-am ascuns ceva, oricât de nesemnificativ. Bineînțeles, visul meu era pur și simplu ridicol și probabil nici n-ar mai fi trebuit să mă gândesc la el, deși, în același timp, îmi doream să nu-l pot uita.

- Înainte să plecați...lăsați-mă să vă servesc micul dejun, am vorbit nesigur și sacadat, jenată de propriile manifestări.

- E în regulă, stai fără grijă, a zis Draken, înțelegător. Consider că ne-ai ajutat destul. E timpul să-

- Ne-a...ajutat? Cu ce, mai exact? a intervenit Mikey, încă sub înfățișare fantomatică. A privit la mâna mea ce-i ținea brațul și apoi la mine, absorbit de sentimente multiple. Pe de o parte îmi zâmbea în semn de recunoștință, pe de altă parte putea fi un zâmbet de maniac, pentru a insinua că are intenții mai bune decât Kazutora. Nu știam ce să mai înțeleg, mă îngrozeau frecventele sale schimbări comportamentale și nu credeam că-i mai puteam ține piept. Cu un individ atât de instabil, de nedeslușit, n-aș trăi nici moartă; nu încape îndoială că aș înnebuni în scurtă vreme. M-am străduit să-mi păstrez calmul. M-am apropiat de Draken și l-am rugat, în șoaptă, să ne acorde câteva minute libere, mie și lui Mikey, după care vom lua micul dejun împreună. Acesta s-a învoit și a părăsit încăperea, puțin deranjat că nu prinde niciodată șansa de a asista la o discuție de-a noastră.

M-am așezat pe pat, extenuată încă de când mi-am început ziua. Mikey a rămas în picioare, la câțiva metri de mine, fără să scoată o vorbă. Știam că nu-i face plăcere să rămânem singuri.

- Nu vreau să te rețin, am zis.

- Acum, mă reții, a venit replica sa tăioasă.

- Vrei măcar să mă asculți?

- Nu prea.

,,În stilul ăsta, dacă nu e interesat, nu se ajunge nicăieri...oare ar fi mai bine să renunț? Nu. Îmi trebuie doar putere de convingere". Așadar, nu am băgat în seamă indiferența sa și eram ferm convinsă că avea să fie atent odată ce începeam să-i povestesc.

- Mi-ai apărut într-un vis, aseară, am șoptit, emoționată.

În camera mea, râsul său s-a auzit strident.

- Iar eu ți-am pregătit un test dat naibii! a exclamat, răutăcios.