Cele 7 Elemente:Rainbow

Capitolul XXV

     După incidentul de astăzi m-am întors acasă și nu am vorbit cu nimeni. Nici măcar nu am salutat-o pe sora mea vitregă sau pe mătușa mea odată ce-am intrat în casă. Pur și simplu m-am îndreptat spre camera mea și m-am încuiat acolo, uitându-mă în oglindă la dâra de sânge și vânătaia din jurul buzei mele. Nu are sens...trebuia să se vindece pâna acum. De ce nu s-a vindecat?

      Da, recunosc, aștept un răspuns de la Xanilia, dar spre surprinderea mea nu răspunde. Și sincer e mai bine, măcar pot sta și să mă gândesc în liniște la tocmai ce s-a întâmplat azi. Imi vine să-mi strâng pumnul și să lovesc oglinda numai când îmi văd chipul patetic.

     Xanilia? Unde ești? De ce nu răspunzi? Nimic...absolut nimic. Pur și simplu liniște, doar eu și gândurile mele. Mă-ntorc instinctiv în spate analizând camera dar nu se vede și nu se aude nimic. Nici măcar chițaitul unui șoarece sau bâzâitul unei muște. E pur și simplu liniște. Dar de ce nu-mi place? Eu am vrut asta. De ce mă simt atât de neliniștit. E prea multă tăcere...trebuie să vorbească cineva. Ar trebui să mă relaxez. Dar nu-mi place. De ce nu-mi place?

     Îmi scot telefonul și o sun pe Emma, abonat nu răspunde. O sun pe Lia, abonatul nu răspunde. O sun pe Lyna, abonatul nu răspunde. Îl sun pe Nicholas, abonatul nu răspunde.

     Nu înțeleg, ce am greșit? E atât de multă liniște. E prea multă liniște. Nu mai înțeleg nimic. Pur și simplu cad în genunchi întrebându-mă ce e neînregulă cu mine sau cu ceea ce se întâmplă.

     Eram aici de câteva minute, și nu pot face decât să mă uit în gol la ușa camerei mele, sperând măcar să aud o bătaie în ea. Sau cineva să vină să mă-ntrebe ce mai fac. Nu îmi place asta. Nu îmi place asta deloc.

     Deschid ușa camerei mele și mă-ndrept spre hol, coborând scăriile încet în timp ce aud scârțâitul lor asurzitor, capul începând să mă doară din ce în ce mai tare cu fiecare treaptă pe care o cobor, până ajung la ultima treaptă dar ezit. Deodată, mă opresc. Ezit să merg pe hol, nu știu de ce dar mă tem, așa că urc cu spatele încă o treaptă în timp ce simt cum anxietatea mea începe să crească din ce în ce mai tare. De ce este atât de liniște? De ce? Ce e neînregulă cu tăcerea asta? De ce mă tem?

      O strig pe Rosa, niciun răspuns. O strig pe Xanilia, niciun răspuns. O strig pe Katerina, niciun răspuns.

     Katerina era aici acum câteva minute. Nu înțeleg de ce ar fi plecat. Ce motiv să aibă? Mă temeam să termin de coborât scara, mă simțeam de parcă ceva din mine se oprise. Stau câteva minute gândindu-mă dacă să continui să cobir sau nu. Voiam să mă întorc în camera mea. Mă simțeam în siguranță acolo.

     Încep să-mi aud respirația, bătăile inimii cum pulsează în pieptul meu, sângele cum se scurge prin venele mele. Eram terifiat, dar de ce? Sigur e o farsă...trebuie să fie o farsă. Până la urmă reușesc să cobor scările și să mă-ndrept spre living unde nu este nimeni.

     Ajung în bucătărie unde văd doar un bilet de la Katerina, citez:"Am plecat la bibliotecă să-mprumut niște cărți. Mă întorc repede". La naiba. Acum o apucă și pe asta ieșitu din casă, de parcă nu a avut timp până acum.

     Încercând să-mi mențin controlul urc scările și mă-ndrept spre baie, încuindu-mă acolo înnainte să-mi dau toate hainele jos și să mă duc în cabina de duș, pornind apa rece ca gheața. Stropii de apă rece curgeau pe corpul meu precum picăturile de ploaie, sunetul lor acoperind liniștea sumbră de care mă temean înnainte. Mă sprijin cu mâinile de faianța de pe perete în timp ce apa curge din ce în ce mai violent pe corpul meu. Nu voiam să ies. Voiam să rămân aici. Mă simțeam mult prea bine.

     Iubeam apa rece ce-mi spăla corpul, voiam să rămân aici mereu. Mă calma foarte tare și-mi făcea corpul să tresară la fiecare picătură. Mă făcea să simt ceva. Mă făcea să mă simt uman. Dacă puteam aș fi dat apa și mai rece, aș fi vrut să mă îmbăiez în gheață și să mă simt viu. Mușchii mei începeau să se contracte din ce în ce mai mult în timp ce îmi dădeam cu mâna prin părul meu, acum ud leoarcă. La naiba ce bine era...aveam nevoie de asta. Aveam nevoie de asta așa tare. Fiecare părticică din corpul meu începea să se simtă din ce în ce mai bine și mă relaxam din ce în ce mai tare. Odată ce opresc apa plăcerea mea se amplifică în timp ce sunt lovit ca un gloț de aerul rece ce-mi pătrundea tot corpul. Doamne...era așa bine.

     După ce mă șterg îmi pun un halat vișiniu pe mine lăsat în cuier, cel mai probabil al Xaniliei dar nici că-mi mai păsa. Mă simțeam bine, mă simțeam eu. Îmi revenisem din starea de frică din cauza apei, așa că ies din baie îndreptându-mă desculț spre camera mea. Tălpile mele goale simțind covorul albastru pe care călcam. Era minunat.

     După ce intru în camera mea, mă încui acolo, dau jos halatul de pe mine și mă arunc gol în pat, acoperindu-mă cu o pătură începând să plutesc în lumea viselor.

     Ciudat era că nu îmi venea poftă de somn, voiam ceva mai mult, ceva mai senzual, voiam să mă relaxez și să mă iubesc din ce în ce mai mult.

       Trecuse deja o oră, așa că iau halatul pe mine și mă-ndrept spre bucătărie unde mă așteptam să o văd pe Katerina. Dar nu este. Trebuia să fie acasă până acum, drumul pâna la bibliotecă nu e deloc lung. Gândește-te Jhon! Gândește-te! Dacă cineva vorbea cu ea, cel mai probabil ignora persoana aia. De relații nu este interesată...să fi pățit ceva?! Dar ce?! La naiba! Unde e Xanilia când e nevoie de ea?! Xanilia! Nimic. Doar liniște. Ceva era putred la mijloc, știam asta. Simțeam asta cu fiecare părticică din corpul meu.