Cele 7 Elemente:Rainbow

Capitolul XVI

     Cu ce sunt eu de vină pentru toate lucrurile care s-au întâmplat? Cu ce sunt eu vinovat? Nu e vina mea că Melody este foarte emotivă.

     Telefonul meu vibrează din ce în ce mai tare, pesemne că apelurile Lynei continuă. Dacă răspund îmi țipă în față, iar dacă nu o fac atunci vine cu pușca după mine, o cred în stare...

     Enervat fiind, decid să-i răspund la apel și să-i dau un "alo" sec.

     — Mă nenorocitule...deci te sugrum! Te omor! Cum poți să fi așa crud cu Melody după câte a făcut pentru tine?! se auzi vocea nervoasă a Lynei de la celălalt capăt al telefonului.

     — Și ce preferai?! mă răstesc eu deodată la ea. Să o mint?! Să o înșel?! Să o fac să sufere exact cum am făcut cu Lia?! Asta preferai?! Era mai bine dacă făceam așa?! Era mai bine să o mint pe față decât să-i spun adevărul?! Oricum simțea că o mințeam!

     — Dacă erai deștept o refuzai într-un mod politicos, nu ca ultimul nesimțit! Îți dai seama cum ai făcut-o să se simtă?! Ți-a salvat viața odată–

     — Asta a fost strict alegerea ei! o-ntrerup eu rece pe Lyna. Nu am cerut asta! Nu am cerut să fiu salvat! Așa că fă ceva și lasă-mă dracu' odată-n pace! zbier eu la aceasta la care apelul se-nchide deodată. Doamne...nu mai suport! îmi pun eu degetele la cap, frecându-mi ușor fruntea.

     Durerea de cap este una insuportabilă, iar furia mea se accentuează din ce în ce mai mult în interiorul meu. Urăsc asta, dar n-am de ales. Nu am cerut asta! Nu am cerut nimic din toate astea! Tot ce vreau este să mă-ntorc înnapoi în timp și să fiu un adolescent normal.

     — Știu cum te simți...mă ia deodată cineva in brațe de la spate.

     — Melody...cum ai–dar nu apuc să termin fraza că sunt intrerupt de fata brunetă din spatele meu, ținându-și mâinile pe pectoralii mei.

     — Am văzut că va fi așa, și mi-am folosit superviteza să ajung la tine.E greu...știu cum te simți. Dar asta ne-a fost soarta, nu ne putem întoarce să schimbăm lucrurile, ar fi o catastrofă...un pericol mai mare.

     — De ce...de ce te-ai întors și m-ai luat in brațe?

     — Pentru că știu cum e. Știu că e greu. Dar asta nu va fi ultima noastră bătălie, să știi. Poate spui că avem de ales dar nu e adevărat...cei ca noi, elementele...nu pot sta și să privească suferința oamenilor, și răul care-i paște pe aceștia. Știu că vrei să renunți, am fost acolo și știu ce înseamnă. Tu ai o inimă bună Jhon, e doar furia strânsă-n tine ce te face să zici lucruri așa urâte. I-am spus Lynei că voi discuta cu tine, dar tu nu vrei să ne asculti deoarece fugi de adevăratul tău destin. Îți negi propia existență cu gândirea asta, motivul pentru care ești aici.

     — Greșești. Toată lumea are o alegere, eu de ce să nu am? Tu ți-ai făcut alegerea de mult pentru că ai simțit asta.

     — Știu că pare că mă contrazic singură, eu mă refer strict la noi că nu avem de ales, eu și prietenii tăi, deoarece noi deja am ales calea asta. Adevărul este că tu chiar ai de ales Jhon, poți renunța la totul chiar acum iar noi toți vom pierde...dar dacă ești alături de noi vom câștiga. Alegerea îți aparține, nu te voi forța într-o viață pe care tu nu o dorești. Îmi cer iertare...

     — N-ai de ce, îmi pun eu mâna pe a ei încercând să o compătimesc. Nu e vina ta pentru tot ce se întâmplă în lumea asta.  Dacă e cineva vinovat acela este diavolul, pentru tot răul creat în lumea asta.

     — Nu vrei să recunoști, mă ține fata de mână. Dar te învinovățești, te învinovățești mult pentru tot ce se întâmplă în jurul tău. Dacă ar fi să dai vina pe cineva ai face-o pe tine...

     — Ai dreptate...eu am văzut cutia aia și mi-am schimbat propiul destin.

     — Prietenii tăi sunt o comoară, îmi zise bruneta punându-și bărbia pe umărul meu iar mâna dreaptă pe abdomenul meu. Te rog nu mă lăsa...sunt așa singură. Așa singură. Chiar de pare că sunt înconjurată de oameni mă simt așa vulnerabilă, îi curge o lacrimă pe obraz căzând ușor pe umărul meu.

     — Uite Melody...îmi...îmi cer iertare pentru ce ți-am zis mai devreme, nu meritai asta.

     — E în regulă...cu toții facem greșeli. Asta ne face oameni. Și te iert.

     — Hai să ne întoarcem la petrecerea Liei, îmi întorc eu capul spre aceasta la care ea dă din cap în mod afirmativ.

     Odată întorși la mine acasă, sunt imediat întâmpinat de Lyna care are o pușcă îndreptată spre mine.

     — Am zis eu că vin cu pușca! Nu m-ați crezut!

     — Lyna, calmează-te. Îi arătă Melody palma în timp ce Lyna lasă pușca jos. Și în al doilea rând de unde ai o pușcă? întrebă Melody la fel de confuză ca mine, la care Lyna face semn din cap spre Emma care își turna apă fiartă într-o ceașcă, făcându-și ceai.

     — Ce? își întoarse blonda privirea spre noi. Ce vă uitați așa la mine? Am ratat ceva și nu știu?

     — Nimic, zise Melody chicotind. Se poate să discutăm în privat? îi zâmbi Melody dulce.

     — Sigur...? se uită Emma puțin nesigură și îngrijorată în jur, plecând cu Melody.

     — Eu mă duc până la baie, mă scuz eu în fața celorlalți în timp ce mă indrept spre Melody și Emma să le ascult conversația.

     Cele două erau în camera de alături, ușa de lemn fiind întredeschisă în așa fel încât să le pot privi.

     Cum îmi apropii capul spre ușă, Melody care era cu spatele, își întoarse privirea spre mine ochii ei devenind de un magenta puternic. Ușa închizându-se de una singură, auzindu-se sunetul de încuietoare.

     Despre vorbesc astea două?