Fiica regelui

Atunci când soarele nu mai răsare

Finwen P.O.V:

Întuneric. Întuneric nimic altceva în jurul meu. Nici un licăr de lumină. Nimic. Am încercat să strig dar cuvintele nu se auzeau. Apoi după o lunga tăcere am auzit, pentru prima oară după atât de mult timp, o voce, atât de blândă încât întunericul devenii mai suportabil. " Amin mela lle, Hiril Vuin! " iar la auzul cuvintelor am realizat cine le rostise. Am încercat să strig un nume dar nimic. Vocea mea se stinse în întuneric. "Mică lumina dalba te vei îneca în întuneric. " o voce îmi repeta într-una. " Înțelegi acum elfule, lumea ta va arde." Zise o altă voce, de data aceasta, orceasca. "Nu " am încercat să strig. Nu va arde, totul e o iluzie am încercat sa mă conving, dar vocea îmi repeta într-una acele cuvinte. Apoi după o perioada liniștea se așternu din nou. Nimic nu se mișcă, nimic. Că așa arăta moartea mă îndoiesc. Căci sălile lui Mandos nu pot fi atât de întunecate. Din nou vocea aceea blândă repetă " Amin mela lle, Hiril Vuin! ", iar de data aceasta fu urmată de un licăr de lumină ce încet formă o siluetă. În jurul acesteia se contura lumea. Totul în jur arata acum asemeni unui câmp de lupta. Pe jos cadavre de orci, oameni, gnomi și chiar elfi se înghesuiau. Puteam vedea silueta aceea mult bine acum. Era îmbrăcat într-o armura argintie, era înalt și mai mult ca sigur era un elf. Părul lung și blond îi cădea peste umerii lați iar în mâini ținea doua săbii lungi. Se întoarse dintr-o mișcare iar ochii săi de un albastru înghețat priviră prin mine până undeva departe. Apoi strigă, un strigat de durere ce îmi îngheța sângele în vene. " Nu!!! Adar!!" Și trecu prin mine îndreptandu-se spre un loc din spate. M-am întors pentru a-l vedea îngenuncheat lângă un alt elf străpuns de o sulița. M-am indreptat spre ei. Elful cel rănit îl privea pe celălalt cu ultimele puteri ținând într-o mâna, mâna celuilalt. "Thranduil, tu vei domnii de acum peste poporului din Greenwood. Știu ca ești pregătit. Fiule asigurate că te întorci în Greenwood cu ce a mai rămas din armia noastră." "Adar, nu mă întorc fără tine." Spuse elful ce stătea lângă muribund. "Thranduil, acasă te așteaptă ceva mult mai important decât crezi. Ceva mai important pentru tine decât moartea. Nu ti-am spus, dar azi dimineață a sosit solie. S-a născut azi mostenitorul coroanei din Greenwood. Ți s-a născut fiul pe care îl așteptai. " atunci din nou totul începu să se transforme în întuneric. De data aceasta însă o lumina se materializa din nou. Elful cel rănit stătea acum dinaintea mea. Nu mai era îmbrăcat în zalele de razboi pe care le purta în ziua morții sale, ci în straie de culoarea frunzelor toamnei. Mi-am aplecat fruntea realizând că acela era unul dintre cei mai mari regi ai Mirkwoodului. Oropher, tatăl tatălui meu. "Hir nin" am spus privind în jos. " Se pare ca fiul născut înaintea bătăliei a fost de fapt o fiică." spuse zâmbind și apropiindu-se. Își puse mâna sub bărbia mea și îmi ridica ochii pentru a-i întâlnii pe ai săi. " Ai ochii tatălui tău. " apoi dupa o clipa adaugă "Acesta e momentul în care Thranduil are nevoie de tine." iar înainte ca acesta sa termine vocea lui adar se auzi strigând "Spre oraș, îndreptati-va spre oraș, acum!" Cu o privire trista spuse " Nu uita de Meldain! " și lumina începu să se întindă. Atât de puternică încât mă orbii pentru câteva clipe. Apoi ceea ce părea acoperișul unui cort se materializa deasupra mea. Am încercat să mă mișc dar trupul îmi era greu asemeni unei pietre. Din afară cortului în care mă aflam se auzeau țipete și zvon de încăierare. M-am ridicat cu greu și m-am îndreptat spre o masa ce se afla în partea dreapta a cortului. Pe ea erau înșirate câteva din armele mele. Cele doua pumnale, și sabia mea subțire. Pe aceeași masă, înspre stânga se afla coroana regelui din Mirkwood. Degetele mele atinseră metalul rece, iar creierul meu încerca să preia informațiile care îl lovisera atât de brusc, când în ușa apăru un orc urlând și blestemand. Instant mâna mea zbură spre mânerul săbiei, iar fără a mai aștepta am sărit asupra orcului decapitandu-l dintr-o singura mișcare. Am ieșit afară și până să mă dezmeticesc am fost nevoită să îmi creez drum printre mulțimi de orci. Fără a-mi da seama m-am îndepărtat mult prea tare de cotul în care mă trezisem. Nu cunoșteam orașul, iar de vreun elf nici urma. Eram încercuită doar de orci. O poarta se deschidea înaintea mea iar în spatele meu orașul. Dinspre poartă zgomotul de copite se auzii apropiindu-se. Adar, calare pe elanul său apăru lovind orcii din dreapta și stânga, apoi elanul său fu lovit de 3 săgeți și se prăbuși, aruncandu-l din șa. Nu am putut atunci să-mi opresc un strigat. Dar spre surprinderea mea, acesta se ridica și începu sa lovească din nou în dreapta și stanga, pana ce mulțimea de orci din jurul nostru se micșora considerabil. I-am urmat exemplul, scurtand de cap cât de mulți orci puteam. "Ești trează! " spuse regele când se apropie, și încercând să pară cât mai puțin îngrijorat."Adar, unde suntem?" L-am întrebat continuând să îmi implant sabia în orcii care se apropiau. " Dale" mi-a raspuns scurt. Dale? Dale? Apoi mi-am amintit. Dragonul, muntele Erebor, Thorin."Adar, Legolas și Meldain, unde sunt? "L-am intrebat încercând să rămân la fel de concentrata pe ceea ce făceam. "Ești singura pe care am găsit-o pana acum."spuse Thranduil distant. Legolas, unde era micul meu frate, iar Meldain el pe unde o fi umblând? "Ne întoarcem în oraș" îmi striga Thranduil. Zis și făcut, dar până să ajungem acolo am avut parte de o priveliște nu prea plăcută. În jurul nostru, pe jos, lipsite de viață se întindeau cadavrele elfilor din garda tatei. Atunci am realizat faptul ca vechiul rege care își iubea supușii mai exista încă adânc în sufletul tatei. Îngropat de grijile pentru proprii săi copii și dorința de a pune mâna pe nestematele ramase în Erebor. Chiar atunci din stânga apăru comandantul gărzi, iar Adar îi striga " Aduna oștirea ne retragem" . Ii răspunse Gandalf, care venise și el în graba încercând sa îl convingă pe regele elf sa se regrupeaze și să atace din nou:" Thranduil, asta e nebunie curata!" Dar regele nu îl asculta și îi răspunse de îndată " Am vărsat destul sânge de elf." M-am alăturat tatei privindu-l de sus pe Mithrandir "Adar are dreptate. Prea mult sânge de elf a fost vărsat. Aceasta nu este bătălia noastră." Atunci Gandalf îmi răspunse " Dacă ostirea orcilor câștiga aceasta bătălie Mirkwoodul, Rivendellul ba chiar și Lothlorien ul vor cădea în mâna dușmanului. Muntele gnomilor este singurul lucru ce stă între Sauron și vechiul regat Angmar." Atunci ceva se întâmplă. Ultima propoziție a lui Mithrandir mi se repetă în urechi la nesfârșit. Genunchi mei renunțară a îmi mai susține greutatea și atinseră piatra rece a drumului. Înainte de a-mi pierde cu totul cunoștința o pereche de brațe mă prinsera și o voce îi spuse cuiva de lângă mine " Du-o pe prințesa înapoi în cort și asigurate ca e păzit." Nu știu cât am stat lipsită de cunoștință, puteau fi ore, puteau fi doar minute, ori poate au fost zile. Când mă trezisem însă zarva războiul încetă. Creierul meu încerca acum să își amintească ce se petrecuse înainte să închid ochii.M-am ridicat cu greu încercând sa fac față amețeli ce mă cuprinse și am dus mâna la sabie. Era acolo. Toate armele mele erau la locul lor. Așa că am încercat să ies pentru a afla noutățile. Pentru a-il caută pe adar și Legolas."Hiril Vuin, tatăl vostru a ordonat sa nu va permit să părăsiți cortul." Agăsata de purtarea gărzi am dus mana la sabie și până ca acesta să reacționeze i-am lipit-o de gâtul alb. "Singurul loc în care armura elfilor e vulnerabilă" i-am spuse "Acum, ai de gând să mă duci la Adar?" "Dacă ăsta e dorința domniei voastre așa voi face." Mă călăuzit pe străzi încâlcite până am ajuns într-un spațiu deschis unde adar stătea cu spatele spre partea din care eu venisem. "Adar" am spus iar el s-a întors intinzand-si brațele spre mine și cuprinzând-ma într-o îmbrățișare. La scurta vreme însă vocea lui Legolas se auzi din spatele meu "Adar, anne" spuse cu o voce tremurânda. M-am întors spre el fericită, erau bine, erau amândoi teferi. Dar ochii mei s-au oprit asupra a ceea ce avea în mâini. O sabie. Pe care mi-o puse în mâini. " E tot ce am putut găsi" spuse resemnat."Dar ăsta e Ghiara cenușie, sabia lui Meldain de ce mi-o dai mie?" Atunci mă lovi din plin. Atunci am realizat, uitandu-ma în ochii fratelui meu. Meldain nu mai era . Nu, nu , nu . Sufletul meu spunea însă altceva. Meldain nu putea fi mort. "Nu. Nu!"am strigat "Nu ai de unde ști, nu i-ati găsit cadavrul nu ? Nu poate fi adevărat. Poate e in viata. Nu, nu, sigur e în viața. Va rog mai căutați printre răniți. Va rog!"disperarea m-a cuprins în ghiarelei reci asemeni frigului ce cuprinde copacii mereu verzi din Lothlorien. El nu putea fi mort. Nu luna și stele mele. Nu el. Strângeam însă la piept sabia lui îngânand încet "Nu"...