Fiica regelui

Întoarcerea

Finwen P.O.V :
Au continuat căutările mai bine de doua zile, luând la rand fiecare cadavru de elf și adunadule făcură o movila uriașă pe care mai apoi o aprinsera cu ajutorul lemnelor. În seara în care rugul fusese aprins țineam strâns la piept sabia bunului meu domn. Oh, Meldain, unde ești tu? În umbra șezi ori sub cerul înstelat?

Strângeam tăișul sabiei cât puteam de tare, iar ea, mușcă încet din palmele mele.
Bucata de pânză ce servea drept ușa a cortului se dădu la o parte iar înăuntru păși Legolas. Când ochii lui se opriră asupra palmelor mele, sări spre mine și descleștandu-mi mâinile de pe lama sabiei se ridica din nou și înainta spre singura masa din încăperea improvizata. Apucă în graba un bandaj și începu să îmi lege rănile. "Trezește-te, anne, trezește-te!" L-am privit confuza dar nu i-am răspuns. "În noaptea aceasta vor da foc rugului. Spiritele lor se vor odihni de acum în sălile lui Mandos. Nu dorești să vi ?" Mă întrebă încercând oarecum să îndulcească acele vorbe. " Iarta-ma, frate drag, dar nu voiesc a-mi lua adio de la el, far' ca măcar să-l caut. Inima mă doare, Legolas. El nu poate fi mort! Nu, nu ! De era mort ei l-ar fi găsit." I-am spus încercând să îl conving. "Am să străbat cele patru zări în căutarea lui." Dar până să continui, din ușa se auzi un glas. " Tu, în starea asta nu! Nu ești bună de nimic. Vor fi alții care îl vor căuta, deși e far de speranță. " am ridicat ochii și i-am privit pe ai săi. " Dar, adar?..." "Mâine în zori pornim spre Mirkwood" îmi spuse scurt fără a mă lasă să continui.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Zorile au sosit vesele pentru oamenii din Dale și pentru gnomii din Erebor. Dain Picior-de-fier primi titlul de rege sub munte,oamenii lui Bard își primira răsplata făgăduita de Thorin, iar Adar obținu tot ceea pentru ce depuse atât efort. Drumul înapoi spre casa ar fi putut fi frumos, poate chiar perfect. Pentru mine insa zorile s-au arătat reci și făr' de speranță căci soarele zilelor mele era de acum pierdut. Drumul a fost lung, mult prea lung, obositor și trist, iar nu după mult timp coșmaruri au început să apară. Au început ușor unul câte unul crescând în durata, dar și în teroare. În prima noapte de când am pornit-o spre drumul de întoarcere, în vis mi-a apărut aceea făptură pe care o disprețuiam atât de mult, Sauron. De spus, nu spusese nimic dar îmi arata spre ceva de pe podeaua încăperi în care acțiunea se desfășura. O făptură ce părea să doarmă era întinsă acolo. Din momentul în care ochii mei deslușisera identitatea acelei fapturi, visele mi-au fost pline de groaza. Când în sfârșit am ajuns în Mirkwood, am povestit totul tămăduitorului care se îngrijea de rănile de la mâinile mele. " Și vreți să spuneți domniță ca visați în fiece noapte suferința pe care o îndura aceea făptură pe care considerați a fi Meldain? " i-am răspuns dând din cap în semn de aprobare "Mă tem prințesa că de odată cu întrevederea dumneavoastră cu Cel- făr - de-nume, din Dol Guldur, o particică din ființă lui Sauron s-a prins de a voastră, iar asta domniță mea înseamnă că El va poate influenta anumite gânduri. Poate Hiril Vuin, doar poate aceea creatura nu e Meldain. Să sperăm că acesta din urmă șade undeva în sălile lui Mandos. " spuse elful din a cărui voice se putea simți înțelepciunea și a cărui ochi adânci și gri păreau a fi văzut multe veacuri. I-am zâmbit, un zambet schițat cu greu, și care dorea să arate că voi lua în considerare și opțiunea aceasta. Desi adânc în sufletul meu știam ca acela era el, soarele ce-mi lumina până nu de mult zilele.
Când visele au părut a nu se mai termina, iar durerea îmi macina din ce în ce mai mult ființa am cerut ajutorul Sfatului Alb. Dar Saruman m-a asigurat că tămăduitorul avusese dreptate, iar celorlalți le-a spus că atâta timp cât inelul avea să fie pierdut, Sauron nu își va recăpăta adevărata putere. Dar inima și coșmarurile ce se repetau la nesfârșit îmi spuneau altceva. Aș fi vrut să pot avea atât curaj încât să bat la porțile Mordorului și să cer ce e al meu. Dar nu aveam. Adar îmi spunea mereu că Meldain nu avea cum să suporte atât de mult chinurile acelea crâncene și că sigur acum stătea la sfat cu Mandos. Au trecut însă aproximativ 40 de ani și mulți aveau sa mai treacă.

Într-o zi, în apropiere zilei în care Meldain dispăruse, în ușa mea se auzi un ciocănit ușor. "E deschisa" am spus fără ca vocea să-mi trădeze vreun sentiment. În încăperea în care lumina zorilor se revarsa pași Legolas, iar cu un zâmbet trist îmi spuse " Cineva dorește să îți vorbească. În sala tronului. " apoi arătă spre ușă. Am coborat, iar acolo ,în compania tatălui meu se afla Haldir din Lorien. "Mae govannen, Haldir, hir nin. "am spus ducându-mi mâna dreaptă în dreptul inimi, așa cum era obiceiul neamului meu. Îmi răspunse cu o înclinare din cap. " Elleth nin, Haldir dorește a-ți vorbii despre Meldain" spuse adar îndreptandu-se încet spre iesire." De mult timp sunt chinuit de vise. "Spuse de odată ostenit. " Știu, hir nin. " i-am răspuns privindu-l în ochi."Aceleași vise îmi apar și mie de o vreme." am continuat. "De aceea și am bătut atâta drum pentru a-ți vorbi. Eu nu cred spusele lui Sarumam despre Meldain. Știu ca e în viața, și mai știu că se află în temnițele din Barad-Dur. O simt Hiril Vuin." I-am raspuns lăsând capul în jos " Nu mai știu de mult ce sa cred, hir nin, iar inima mea e sfâșiată de durere. Sper doar ca Meldain să se fi aflat de mult în compania lui Mandos." " Și eu sper același lucru domniță. Vei pleca peste mare, acum că a trecut atât? " mă întrebă trist. " Nu voi pleca decât atunci când știu sigur că el se afla deja acolo." I-am raspuns "Asta mă tem ca nu o v-om afla" mi-a spus apoi și luat la revedere. În zadar am încercat eu să îl rog să mai zăbovească, mi-a raspuns că aici amintirea fiului lui e prea vie și mult prea dureroasa.
Anii au trecut, au trecut în zadar, fără ca nimic să se schimbe. În ultimi ani adar începuse să mă întrebe tot mai des dacă mai doresc a zăbovi pe Pământul de Mijloc. Dar mereu răspunsul meu era același " Voi pleca atunci când voi fi sigura ca el este acolo." Zvonuri tot mai dese erau aduse despre puterea crescândă de la răsărit. Zvonuri care spuneau ca inelul nu ar mai fi chiar atât de pierdut pe cât se credea. Cu mai puțin de jumătate de an înaintea a ceea ce avea sa fie cunoscut drept Sfatul lui Elrond, într-o noapte instelata de primăvară un ultim coșmar îmi perturbă somnul. Totul în jurul meu era înecat în întuneric, doar o lumina slabă se întrevedea venind dinspre o ușă cu gratii, care în momentul în care fu apucata de brațe puternice, și împinsă cu violență înspre interior se deschise cu un scârțâit metalic. Înăuntru fu aruncat ce părea mai degrabă rămășițele unei ființe. Făptura se lungi pe piatra rece și începu a mormăi ceva. M-am apropiat, iar fața scăldată în lacrimi îmi părea atât de familiara. Părul negru îi era retezat în dreptul umerilor, iar ochii îi erau negrii și blânzi. Ii ținea fixați asupra unui punct în afară acelei mici încăperi. Și murmura încet, un nume. Numele meu. Când pieptul său și-a oprit mișcarea ritmica de sus în jos, iar din ochii ia dispărut însuși acel ceva ce îi făcea să pară vii, disperarea mă cuprinse, iar în loc să îl pot ajuta m-am trezit din nou în camera mea micuța și în propriul meu pat, plângând în hohote. M-am ridicat buimaca și am ieșit pe holul lung. L-am urmat până acolo unde am știut că se află camera tatei și am bătut în ușa anemic. " E deschisa" se auzi o voce somnoroasa. Am deschis și am pasit înăuntru. "Ce s-a întâmplat? " întrebă adar aprinzând o lumânare și făcându-mi semn sa mă așez pe marginea patului, apoi se ridica în capul oaselor. "Spune-mi fata mea, ce s-a întâmplat ? " spuse ștergându-mi lacrimile. " S-a dus" i-am răspuns printre suspine. "A plecat spre sălile lui Mandos." am continuat. Pentru un moment tristețea i se citi în ochii, duse încet mâna dreaptă în dreptul inimi și mormăi ceva în elfa. "Nu plânge, Elleth nin! Sălile lui Mandos sunt multe mai primitoare decât cele ale lui Sauron. Acum cred ca timpul să vă revedeți a sosit dinnou. Când vei dorii poți pleca spre soare-apune. Dar am să te rog ceva, în drumul tău spre răsărit însoțește-l pe fratele tău și alături de el, comunicai lui Elrond dispariția oaspetelui nostru." Spuse zâmbind afectat. " Oaspete? Gollum? A dispărut Gollum? Cum a fost posibil ? Doar era păzit zi și noapte" l-am intrebat incruntandu-ma. "A dispărut într-o zi pe când era plimbat. Nu a mai vrut să se dea jos din copacul în care se cocoțase, iar nu după mult timp garda care îl păzea a fost atacată de o patrulă de orci. " am raspuns distant. "Am înțeles!", iar apoi l-am intrebat "Adar, aș dori, dacă asta nu te supără să plec împreună cu Legolas spre Imladris în trei zile" am continuat eu. "Prea bine!" Fusese ultimul lui răspuns în aceea seara.