Fiica regelui

Vechea alianţă se sfârşeşte

Dimineaţa sosise, iar o dată cu ea şi timpul plecării noatre spre Erebor. Mi-am pus veşmintele de călărit, armura, sabia ,dar şi arcul , cele doua pumnale şi câteva săgeţi, apoi am coborât din odaia mea, spre grajduri unde eram sigură că mă va aştepta Adar. Am încălecat şi am pornit spre Erebor. Călătoria aceasta avea să dureze trei zile, v-om face 2 popasuri până să ajungem la muntele gnomilor. După o scurtă perioadă, am lăsat deja în urmă porţile Mirkwoodului, îndreptândune cu paşi repezi de destinaţie. Împreună cu noi veneau câţiva dintre cei mai temuţi războinici ai tatei, dar şi Meldain, elful din Lorien. Am călătorit mult fără a scoate un cuvânt ,iar când tacere a devenit apăsătoare, Adar a început a spune : " De ce nu mi-ai spus mai devreme de visele trimise de Varda?"."Ţi-aş fi spus, de aş fi ştiut că mă vei asculta, ori că mă vei lua în serios"i-am răspuns lăsându-mi privirea în jos. "Teamă mi-a fost şi îmi este pentru voi. Tu şi Legolas va-ţi nascut într-o perioadă în care pacea e ceva greu de obţinut." a spus privind în depărtare. "Nu aşa a fost mereu pe aste meleaguri, încă de la începutul zilelor?!"i-am răspuns distrasă."Aşa a fost, şi aşa va fi până ce lumea aceasta se va fi sfârsit." mi-a spus zâmbind şi dând pinteni calului. Am mers vorbind astfel de lucruri mărunte până ce seara s-a lăsat şi pâna ce am ajuns în dreptul râului Celduin, lângă Lacul Cel Mare. În zori trebuia să pornim spre oraşul Dale, unde v-om face din nou popas şi de acolo în zorii celei de a treia zi v-om pleca spre Erebor. Luna era deja pe cer când tabăra a fost facută şi focul aprins. Stelele ne străjuiau paşii, reflectându-se în lacul cel mare. Ne-am aşezat în jurul focului, iar unul dintre războinici a început să îngâne un cântec vechi despre Gil-Galad ce suna cam aşa : "A fost odată-un rege,Gil-Galad/ Şi harfe-i aduceau cântare./ El rege al elfilor era/ În ţara dintre Munţi şi Mare.// Departe-un coif stralucitor / Zăreai, şi lama lăncii grele-/ De sus, în scutul lui de-argint/ Cădeau puzderie de stele.// Dar el călare s-a tot dus/ De mult spre nu se ştiu unde, Şi-n Mordor, steaua lui de sus/ Pieri în undele afunde.". Cât încă elful cânta, lângă mine s-a aşezat Meldain întinzându-mi o bucată de lembas. "De mult nu am mai auzit pe cineva cântând acest cânt." Mi-a zis privind luna ce se înălţa deasupra noastră. "Obijnuiam să i-l cânt lui Legolas când eram mici. E cântul favorit al regelui." i-am zis privindul în timp ce cerceta cerul. Faţa lui albă, ochii aceea mari şi negri ce reflectau lumina stelelor, nu mă lăsău să-mi întorc privirea în altă direcţie. Atunci vrând parcă să se răzbune pe întâmplările de ieri, sau poate doar dorind să vadă reacţia elfului din Lorien, Adar a zis: "Se pare, că fiica mea devine din ce în ce mai interesată de tine, Meldain." Acesta realizând ce tocmai a zis regele, m-a privit şocat apoi şi-a aţintit privirea în pământ, spunând "Vă asigur, măria ta, că vă înşelaţi". "Spui cumva, că mă înşală vederea, tinere elf. Când te priveşte, în ochii îi apare o lumină ce până acum nu am mai văzut-o" a spus regele. Am simţit atunci cum sângele-mi inundă obraji, cum lacrimile mă îmboldesc şi cum pumnul mi se încleştează. Era prea mult. Ce vreoia Adar să obţină prin asta? Ştia oare cât de tare pot durea vorbele lui. Atunci m-am ridicat, m-am îndreptat spre rege şi nemaiţinând cont de statutul său am strigat: "Ce vrei, Adar? Ce mai doreşti acum? Ştiu că ţi-am pierdut încrederea atunci când am trecut peste vorbele tale de faţă cu lordul Elrond, dar oare nu a fost de ajuns felul în care m-ai tratat până azi dimineaţă. Oare, nu ţi-a fost destul? Nu ţi-au fost destul osânda pe care am primit-o, eu şi Legolas atunci cand naneth a plecat spre Aman şi când mama lui Legolas a fost răpusă de orci? Te închideai în biblotecă şi-ţi lingeai rănile, uitând că rănile ce le aveai tu le aveau şi proprii tăi copii! Numai eu ştiu cât de greu a fost unui copil să explice fratelui său mai mic că Naneth a lui nu se mai întoarce, iar tatălui său nici că-i pasă de durerea propriului său fiu. Crezi că am uitat?! M-ai trimis în Imladris, atunci când am devenit o povară pentru tine, spunându-mi că mă port ca o sălbatică. Crezi că am uitat?" Lacrimile îmi curgeau şiroaie, a venit însfârsit momentul în care puteam să-i spun tot ce mă durea. Din ochii lui albaştrii scăpărau fulgere, l-a auzul vorbelor mele. S-a ridicat, plin de mânie, a ridicat palma şi după cum îi era obiceiul ma pleznit. M-am dezechilibrat şi am căzut , dar din spatele meu, repede, Meldain s-a aproiat ajutându-mă să mă ridic." Nu îţi este ruşine?"ma întrebat regele calmâdu-şi mânia. "Nu îţi este ruşine? Te-am crescut aşa cum am crezut de cuviinţă că e cel mai bine, dar ai uitat ce e respectul! De câte ori m-am temut pentru siguranţa ta şi a lui Legolas. De câte ori nu am vrut eu să vă consolez, dar nu am ştiut cum. Nu vorbi, actunci când nu cunoşti prin ce am trecut ! V-am iubit şi vă iubesc ca pe ochii din cap, şi asta mi-e răsplata?"."Ce ai făcut să îţi arăţi iubirea?!"l-am întrebat evitându-i privirea. Atunci Meldain ma apucat de braţe şi începând să mă împingă uşor spre lacul din faţă i-a spus regelui: "Iertare, măria ta!". Am mers până lângă lac unde, ne-am aşezat pe iarba moale ce îl înconjura. Am izbucnit în lacrimi şi am simţit braţul cel mare a lui Meldain cuprinzându-mi umeri, parcă încercând să mă calmeze. După un timp lacrmile s-au potolit, atunci Meldain mi-a vorbit "Nu vreau să te-ntristez din nou prinţesă, dar mă întreb de vorbele regelui sunt adevărate.". "Sunt! Nu ţi-am spus până acum, deoare ce în inima mea aveam încă îndoieli, dar acum ştiu. În sufletul meu e loc doar pentru domnia ta." A zâmbit atunci Meldain şi ma tras mai aproape spunându-mi. "Nu te teme domniţă din Mirkwood, căci adar al tău nu a făcut decât un lucru bun zicând acele cuvinte, astă seară. Tare greu mi-ar fi fost, de ar fi trebuit să-ţi mărturisesc singur sentimentele ce şi-au facut loc în sufletul meu de când te-am văzut pentru prima oară la porţile Mirkwoodului, căci tare teamă mi-a fost că a-şi fi putut fi refuzat." zicând aste lucruri s-a aproiat şi parcă ezitând puţin şi-a lipit buzele sale calde de ale mele. Visam ori era adevărat? Ce începuse ca un coşmar se terminase ca un vis frumos. Inima îmi bătea mai să-mi sară afără din piept, iar sângele-mi urcă în obraji. O mişcare de undeva departe, din pădurea ce am lăsat-o în spate, îl făcu să tresare, să oprească sărutul şi să pună mâna pe sabia ce o avea la brâu. Un ţipăt ascuţit urmă îndeaproape mişcarea din pădure. "Orci!" i-am strigat căpitanului gărzi, apucându-mi arcul. "Nu-i ea bună! Suntem în spaţiu deschis, şi suntem abia zece, împreună cu regele. Protejaţi-l pe rege!" am strigat realizând pericolu în care ne aflam. Thranduil şi-a scos şi el sabia spunând că lupta e şi a lui nu doar a noastră. Când au ieşit din pădure le-am văzut chipurile. Atunci aceea dintre noi care aveau cunoştinţă în mânuirea arcului au  început să tragă. Nu era o ceată prea mare de orici. În jur de cincisprezece, jumătate din ei făcând cale întoarsă, o dată ce şi-au văzut camarazii căzuţi sub ploaia de săgeţi."Nu mai putem rămâne aici! Împachetaţi repede!" Strigă Meldain apucând frâiele lui Kahan şi alte lui Thunderstorm. Am urcat pe Kahan, apoi am plecat în goană. "Nu ne v-om opri până ajungem în Dale! Vă e clar!"A strigat regele privindu-mă în ochi. Era momentul să-i spun cât de mult regret acum, ce spusesem adineauri, mândria şi orgoliul m-au făcut să-l rănesc pe cel care mi-a oferit totul,crescându-ne de unul singur şi încercâd să-şi ascundă durerea faţă de noi. Am vorbit fără a cunoaşte, fără a mă pune în locul lui, iar acum regret. "Adar, iertare îţi cer pentru cele spuse adineauri." "Nu face nimic! A trecut! Ştiu că regreţi acum. Nesăbuinţa ai moştenit-o de la mine, mama ta era foarte chibzuită în tot ceea ce făcea. Te iert că te ia gura pe dinainte, pentru că ştiu că prin asta mi te asemeni şi mai mult." mi-a spus zâmbind apoi a continuat: "Când mama lui Legolas a murit, singurătatea ma învăluit. Au fost zile în care, deşi îmi cunoşteam atribuţiile de rege şi tată, nu am putu scoate un cuvânt. Au fost zile şi sunt în care îmi doream şi îmi doresc să las totul în seama destinului şi să plec spre Aman. Şti ce ma oprit atunci şi mă opreşte şi acum?".Mi-am plecat ochii plini de tristeţe, dar deşi ştiam răspunsul am spus: "Nu,Adar. Nu m-am gândit nici o dată cât de singur te-ai putut simţi atunci, am fost egoistă şi acum regret."."Eu nu! Sunt fericit că însfârşit îţi cunosc gândul. Nu m-am gândit nici o dată că şi voi simţeaţi pierderea la fel ca mine. Voi aţi fost şi sunteţi cei ce m-au ţintut pe aste meleaguri. Vroiam să vă văd crescâd , iar acum, cu voia lui Eru, vreau să-mi văd şi nepoţii" zicând astea zâmbi şi îmi facu semn spre Meldain. Mi-am dat ochii peste cap şi am început a râde. În zori am ajuns în Dale, unde am fost primiţi de rege, cu mare fast. Adar i-a spus pricina vizitei neaşteptate, apoi i-a spus că trebuie să ajungem degrabă în Erebor. Am rămas însă peste noapte in Dale, iar dimineaţa am pornit o dată cu razele soarelui spre muntele gnomilor. De la poartă garzile ne-au escortat până dinaintea regelui Thror. Măreaţă era bogăţia gnomilor şi măreţ le era regatul. Dinaintea regelui am fost pentru prima dată conştientă de puterile ce le posedam, caci îi auzeam lui Thror fiecare gând. Ne aştepta demult ştiind foarte bine pricina ce ne purta spre regatul său. Sipetul ce conţinea smaraldele din Girion fusese adus dinaintea lui Thranduil. Nestematele fuseseră încrustate, în diferite bijuteri, dar când Thranduil întinse mâna spre una din ele cel ce ţinea sipetul îl închise zgomotos. L-am văzut atunci pe Thror rânjind satisfăcut. Simţeam cum mânia punea stăpânire pe mine, pe Adar, dar şi pe toţi elfi care ştiau povestea nestematelor. Am pus mâna pe umărul tatei, iar atunci a început a spune: "Fie cum doreşti, Thror, dar de prietenia mea nu te vei mai bucura de acum încolo.", iar eu am continuat "Şi nici de nestemate. Lăcomia ta îţi va duce la ruină frumosul regat. Foc şi distrugeri se vor abate asupra muntelui gnomilor" Toţi ochii sau aţintit asupra mea.Nu doream ca vorbele mele să pară un blestem, ci  mai degrabă o atenţionare. Ştiam prea bine ce se întâmplaseră în celelalte regate ale gnomilor, în care lăcomia a ajuns mai presus de prietenie şi omenie. Toate fuseseră distruse de focurile dragonilor. Nădăjduiesc totuşi ca acest lucru să nu se întâmple în Erebor. Am părăsit regatul lui Thror cu capetele sus, fără a ne lua rămas bun şi fără a mai zăbovi pe acele meleaguri şi ne-am întors acasă, în Mirkwood, fără a avea parte de alte peripeţii şi primejdii. Şi astfel prin lacomia lui Thror s-a sfârşit alianţa dintre elfii din Mirkwood şi gnomii din Erebor. Venise ceasul în care vechile alianţe şi prietenii se vor distruge, din motive atât de josnice. Ce se va-ntâmpla oare cu Arda?...

**

Cântecul cântat de unul dintre războinici elfi aparţine îîn totalitate profesorului Tolkien

***Naneth - Mamă