Ziua in care mi-ai zâmbit #2 (Seria Pana la sange)

4. Wessy-Messy

          Weston

          Trecusera opt zile de când fusesem acasă la Amira. Tot atâta timp trecuse si de când nu vorbeam cu Reece. Eram aproape sigur ca nici n-am s-o mai fac vreodata. Insa, oricât de tare ma enervase el, Josie nu avea nici o vina pentru asta cu toate ca eram sigur ca o sa ma omoare pentru ca am intarziat jumatate de ora la întâlnirea noastra de la prânz pe care o amânasem de trei ori deja.
          Am condus ca un bezmetic doar ca sa raman blocat in trafic. Minunat. Si tot atunci telefonul a inceput sa sune. Eram sigur ca ma suna Josie ca sa urle la mine, dar numarul care mi-a aparut pe ecran era unul necunoscut.
          -Weston, rasuna o voce masculina din difuzoarele masinii. Luca Moretti la telefon.
          -Știu, am blufat eu.
          -Suntem interesați de oferta ta, imi spuse el fara alte introduceri.
          -Nu vreau sa te dezamagesc, dar si asta știu.
          -Șeful meu vrea sa stabilim o întâlnire pentru a negocia niste anexe ale contractului de vânzare-cumparare.
          -Nu e nimic de stabilit. Da-mi voie sa te invit la cina acasă la familia mea in GreeforBay. Sa spunem duminica seara. După cina o sa ne așezăm amandoi la birou si o sa negociem ce e nevoie, i-am propus eu.
          A ezitat. Mi s-ar fi părut ciudat sa nu o facă. Sa intri in casa familiei Da'Vierr putea insemna doar ospitalitatea gazdelor. Deasemenea, putea insemna si un bilet dus spre Sfântul Petru.
          -In regula, spuse in cele din urma. Da-mi un mesaj cu locul si ora. O sa vin singur.
          -Singur si neînarmat, am tinut neaparat sa specific, mai mult din instinct.
          -De ce as veni înarmat? Ma intreba el siderat.
          -Habar n-am omule, m-am gandit doar ca e bine sa specific si asta, am pufnit aproape inocent.
          In realitate uitasem defapt ca el nu e angajat in aceleasi jocuri ca noi. El probabil nu dormea cu o arma sub perna ca Reece si nu avea un arsenal in dormitor ca mine. Viata lui Luca Moretti era, probabil, a naibi de usoara iar eu eram putin invidios din cauza asta.
          -Ne vedem duminica, imi spuse el.
          -Sayonara, am spus si am închis telefonul.
          Vagauna aia ruinată era ca si a mea. Jarred o sa piarda pariul ăla vitejeste. Cat inaintam greoi in aglomerație i-am dat un mesaj:
          Wessy-Messy: Ghici cine m-a sunat?
          Am parcat in fata restaurantului si am sarit ca ars. Am intrat val-vârtej in Recepție si mai apoi in sala, ignorand-o pe hostessa care m-a intampinat si cautand-o pe Josie cu privirea. Am gasit-o imediat intr-un separeu mai retras, cu cinci farfurii de mancare in fata.
          -Inainte sa spui orice, da-mi voie sa îți explic, m-am lamentat eu asezandu-ma pe bancheta din fata ei. Am ramas blocat in trafic.
          Josephine cu gura plină incuviinta dand din cap.
          -Sigur ca da, Weston. Asta e scuza pe care o folosesc toți ticalosii care lasa o femeie insarcinata si înfometată sa ii aștepte patruzeci de minute!
          -Înfometată? Am pufnit privind toată mancarea înșirată pe masa. Faci mișto de mine?
          -Eram înfometată când am ajuns aici, imi spuse ridicand din umeri.
          Nu puteam decat sa o cred pe cuvant.
          -Vrei? Ma intreba ridicand spre fata mea o rosie cherry infipta intr-o scobitoare.
          -N-ar trebuie sa fie si branza acolo? Am întrebat privind-o crucis.
          -A fost. Am mâncat-o, imi spuse ridicand din umeri.
          -Mulțumesc ca imi dai resturile tale, Josie. Apreciez mărinimia ta, am spus de-a dreptul oripilat, împingându-i mana din fata. Nu mi-e foame.
          -Cum vrei, murmura nepasatoare si se intoarse la cele cinci platouri cu mancare.
          Am stat tacut următoarele douazeci de minute si m-am holbat socat la Josephine care nu se mai oprea din mâncat. Începeam sa imi fac griji pentru ea. Unde se ducea toată cantitatea aia uriasa de alimente? Dacă avea sa i se facă rau planuiam sa o strang de gat, dar pa sfârșit când s-a sprijinit cu spatele de scaun si si-a asezat mainile pe burta, parea multumita si linistita.
           -Perfect, spuse oftand lung. Acum putem sa stam de vorba.
          -Ma simt de parca am asistat la un macel, am comentat incruntat.
          Josephine mi-a aruncat un zambet larg si a clipit des din genele ei lungi. La naiba, era adorabila. Sărită de pe fix, cu grave probleme alimentare si cu burta uriasa, dar adorabila. I-am zâmbit si eu, incapabil sa ma abțin. Tineam la ea, așa cum tineam si la Serena.
          -Haide sa discutam putin, Wes, imi propuse dregandu-si glasul.
          -Despre ce vrei sa discutam, Jolene? Despre farmecul meu incredibil sau despre cat de viril sunt? Am întrebat-o ranjind ca un imbecil.
          -In primul rând: scarbos. Virilitatea ta este literalmente ultimul lucru de care imi pasa, ma asigura ea. In al doilea rând: oricât de fermecator ai fii, Wes, nu la asta se rezuma calitatile unui om. Reece mi-a spus despre ziua înmormântării Isrei Hadi. Despre cafeaua pe care ai vrut neaparat sa o prepari cu mainile tale, mai precis.
          -Nu vreau sa vorbesc despre asta, i-am spus incruntat. Nici acum, nici alta data, cu tine sau oricine altcineva.
          -Atunci nu vorbi, Weston, dar o sa ma asculti, spuse cu o hotărâte greu de clintit.
          -Nu cred ca...
          -Ba da, sa crezi! Se ratoi nervoasa si se ridica in capul oaselor sfredelindu-ma cu privirea. Ce naiba e in capul tau, Weston? Altceva inafara de evidentul nimic care îți ghidează acțiunile, vreau sa zic. Știi chiar mai bine decat mine ca Amira Hadi este de neatins si nu doar din cauza bunicului ei.
          -Dacă te referi la religie...
          -Ma refer la tot! Suiera ea. Ma refer pa religia ei, ma refer la cultura ei, la felul in care a fost crescută si educata, ma refer la ambițiile ei si ma refer si la reputația ta, la Kira si Clara sau cum naiba le cheamă pe iubitele tale, la faptul ca torni in tine orice substanța te poate ajuta sa iti pierzi capul.
          -Încerci sa imi spui ca Amira e prea buna pentru mine si ca nu o merit? Pentru ca dacă asta e ceea ce vrei sa zici, crede-ma ca te obosești degeaba. Știu deja!
          -Nu, Weston. Amira nu e prea buna pentru tine. Nimeni nu e prea bun pentru tine, dar sunt oameni cu care pur si simplu nu te poți potrivi iar pentru tine, ea e unul dintre acei oameni. In plus de asta, nu ești in acel moment al vietii tale in care sa fii pregatit pentru o relație stabilă.
          -Asta ce naiba vrea sa însemne, Josephine? Am întrebat-o din de in ce mai frustrat de direcția in care se îndrepta discutia aia.
          Josephine rămase cateva clipe uitându-se lung la mine. A oftat si mi-a prins mana intre ale ei, peste masa. Ma simteam de parca urma sa se despartă de mine, ceea ce era dubios si absurd.
          -Tin la tine, Wes. Foarte mult. Ești aproape pe picior de egalitate cu Kheir, iar el e fratele meu. Nu vreau sa te văd cum suferi si dacă continui sa gravitezi in jurul fetei aleia exact asta o sa se intample.
          -Nu înțelegi, Josephine, am spus oftand exasperat.
          -Înțeleg, ma contrazise ea. Chiar înțeleg, Wes. E frumoasa, inteligenta, buna si are un zambet superb, e exotica si misterioasa si imi dau seama cat de ușor poți sa îți pierzi capul după o astfel de femeie. De cati ani tine pasiunea asta bolnavicioasa? Cinci? Sapte?
          -Opt, am mormait aproape inteligibil.
          -De câte ori ai vorbit cu ea in toți anii astia? Sunt opt ani, Wes! Dacă o femeie vrea ceva de la tine n-o sa aștepte opt ani ca sa îți dea ceva de inteles.
          -Ce vrei defapt, Josephine? Sa pocnesc din degete si sa mi se șteargă memoria? Si oricum, de când naiba e treaba ta ce fac eu?
          -De când Reece nu poate sa doarmă noaptea gândindu-se la ce porcarii o sa mai faci, replica acid. De când toată familia ta sta cu sufletul la gura de fiecare data când nu răspunzi la telefon, crezând ca ai pățit ceva pentru ca ești prea beat sau prea drogat ca sa îți poți purta singur de grija.
          -N-am cerut grija nimanui! Am țipat scos din sarite. Nu vreau ca Reece sa se gandeasca la mine si nici ca ceilalti sa-mi poarte de grija ca unui copil!
          -Atunci nu te mai purta ca unul! Tipa si ea. Renunța la obsesia asta bolnava, renunța la droguri, aduna-te si pune-te pe picioare!
-Bine, am spus clatinand din cap. Bine, Josephine. Acum poți sa taci si sa ma lasi in pace?
Mimica i s-a schimbat imediat si o grimasa i-a strabatut chipul. Se uita in ochii mei si parea atat de...îndurerată.
-Nu vreau sa te superi pe mine, imi spuse smiorcaindu-se. Dar nici nu pot sa stau cu mainile in sân si sa ma uit la tine cum te autodistrugi, Wes. Te rog sa nu ma urăști.
Am clătinat cu hotarare din cap.
-Nu te urăsc Jolene, m-am grabit sa o asigur. Ești prietena mea si mai ești si soția fratelui meu. N-as putea sa te urăsc nici dacă as vrea.
-Bine, murmura si umerii i se relaxata. Vrei sa mergi cu mine la doctor? Nu durează mult, trebuie doar sa iau rezultatele unor analize.
M-am prefăcut ca ma gândesc o clipa la asta. Era miercuri si Amira era in spital.
-Sigur ca merg, Josie, i-am spus zâmbind.
In timp ce ieșeam din restaurant alaturi de Josephine, aveam impresia ca as putea sa ii intorc spatele. Chiar m-am gandit o clipa sa o fac. Ei, lui Reece, lui Jarred si Serenei, tatei si tururor celorlalti. Ei chiar aveau impresia ca nu mi-am spus singur de nenumărate ori tot ce imi spuneau ei? Ei chiar credeau ca nu m-am urat pe mine de fiecare data când m-a prins dimineața furisandu-ma prin curtea sau prin casa familiei Hadi? Chiar trăiau cu senzația ca eram mândru de toate porcariile pe care le faceam?