Firul Roșu [În pauză]

5. Eliberarea monstrului

Deși am avut intenția să plec, după aproape o oră de rătăcire prin pădure, am ajuns la o cascadă. acolo am rămas o bună bucată de vreme, bucurându-mă de ziua caldă și frumoasă din Nord.

Privindu-mi reflexia în apă, m-am gândit la celelalte femei pe care le întâlnisem până atunci. Pentru fusesem o mare parte din viață încuiată sub cheie în turn, am crezut că problema era blestemul meu. Încercând să-mi amintesc privirile pe care le primeam de când fugisem de acasă, începeam să-mi dau seama că Ayseri avea dreptate. Chipul meu chiar era destul de neplăcut la vedere, comparativ cu femeile tinere și frumoase pe care le-am văzut în afara castelului.

Chipul meu era destul de pătrățos, ochii destul de mici în comparație cu fața. Gura îmi era destul de mare și buzele subțiri. Nasul îmi era destul de mare, încovoiat și sprâncenele groase. Tot corpul meu era destul de osos. Eu...nu arătam ca o prințesă adevărată.

Chiar și dacă plecam de acolo, unde aveam să mă duc? Oriunde mergeam, oamenii mă tratau ca pe o ciumă. Măcar acolo, în munți, puteam să rămân în liniște și pace. Ayseri, chiar dacă nu era o companie plăcută, măcar nu avea cum să plece. Speram că dacă m-aș fi comportat frumos cu el, ar fi putut să mă accepte la un moment dat.

Întorcându-mă de unde am venit, am dat de un sac pe drum. Era un sac cu haine, probabil lăsat în urmă de călători ce se întâlniseră cu jivinele pădurii sau monștri.

Acolo am găsit încălțăminte și haine mai groase, e mi-ar fi ținut de cald. Restul l-am luat cu mine, în peșteră. Ajunsă acolo, el a părut mai puțin furios decât îl lăsasem. I-am adus organe și sângele iepurilor pe care îi prinsesem în acea zi. El a mâncat și a băut în liniște, fără niciun cuvințel.

M-a urmărit cu atenție din acel punct. Am luat pătura pe care am găsit-o și am pus-o pe patul meu din frunze. Mai departe am rupt rochia mea veche în fâșii pe care le-am lăsat lângă el. Am luat pătura și am încercat să o mut pe cât posibil prin spatele lui.

-Ce crezi că faci, femeie?

-Nopțile sunt destul de reci deja, iar peste noapte focul se stinge, am spus încet. Asta îți va ține de cald.

-Cât de prostesc, a spus iritat. Tu ești o femeie schiloadă și sensibilă la frig. Ai mai mare nevoie de ea decât mine.

L-am ignorat complet, plasându-i pe spate pătura. Am legat-o de torsul și brațele lui cu bucățile de rochie. El a rămas nemișcat, în tăcere.

-Voi căuta bucăți de lemne mai groase, ca să ardă mai mult, am spus îndreptându-mă spre ieșire.

Seara se lăsase mai rapid decât credeam, dar luna se ridicase destul de luminoasă. Atunci când m-am întors, am dat de o privire foarte insistentă, plină de iritare, pe care o puteam zări chiar și prin întuneric, cum ochii mei se obișnuiseră.

-Unde ai fost până acum? Nu știi cât de periculoasă e pădurea noaptea? Atunci ies vârcolacii.

Am aprins focul în liniște, fără a-mi putea reține un zâmbet.

Ayseri își făcuse griji pentru mine? Era...un sentiment ciudat, ca ceva ce mă gâdila în piept. Era pentru prima dată când simțeam asta.

Din buzunar am scos fructe de pădure pe care le găsisem pe drum.

-Acai mănâncă fructe?

Mi-a aruncat o privire plină de supărare.

-Nu mă ignora când îți vorbesc, femeie, a șuierat printre dinți.

M-am apropiat, gustând o mură.

-M-am îndepărtat destul de mult de peșteră căutând lemne pentru foc. Voi încerca să nu mai fac asta, bine?