Firul Roșu [În pauză]

22. Declarație de pace

Am rămas tăcută, sperând că avea să plece. Ridicându-mi privirea, după un timp, l-am văzut stând jos, lângă mine.

Am stabilit contactul vizual și am rămas astfel vreme de câteva secunde bune.

-De ce am făcut asta?am repetat întrebarea lui, încrețindu-mi fruntea. Ți-am spus asta deja, Ragnar. E pentru că știu cum e să fii acolo și să nu te poți apăra. Nu mai vreau asta! Am atâta ură și furie strânse vreme de ani de zile în mine, încât acum, când am puterea să mă apăr în sfârșit, aș da cu ei de pământ așa cum am dat cu Erin sau mai rău. Până când ar ceda corpurile lor sau eu m-aș calma.

A rămas gânditor, tăcut.

-Nu înțeleg cum de tu încă mai reziști la asta. Mi-aș dori să faci ceva. Fă ceva atunci când spun acele lucruri, Ragnar!

A expirat adânc.

-Lucrurile nu sunt atât de simple, Esme.

-Atunci...explică-mi.

A dat din cap afirmativ.

-Există o limită foarte clară între acai și nimfe aici. Chiar dacă suntem perechi, noi nu suntem egali în societate. O nimfă nu dă neapărat rangul perechii sale, dar niciodată un acai nu va putea chestiona o nimfă. Chiar dacă Erin sau oricare alt discipol spune lucruri despre mine, eu nu pot face nimic altceva decât să mă fac că nu am auzit. La fel este și în cazul tău. Nu poți pur și simplu să dai de pământ cu o nimfă doar pentru că ți-a spus ceva. Trebuie să mergi la Marea Preoteasă pentru asta, iar de acolo ea va trata problema.

Gândindu-mă la mama și la toată atitudinea ei de până în acel moment mă temeam că aș fi vorbit cu pereții. Mi-ar fi spus, probabil, că eu făcusem ceva să se întâmple asta sau că trebuia să nu mai fiu atât de sensibilă. La fel spunea și Iradia, singura care, la celălalt templu, îmi lua în considerare existența. Dar nu-i puteam spune asta lui Ragnar. Probabil nu ar fi înțeles.

-Nu te pot obliga să faci asta, dar m-ar bucura.

Am rămas în tăcere, gândindu-mă la cât de slabă și patetică m-ar fi crezut apoi toată lumea. El parcă a ghicit gândul meu, pentru că mi-a spus:

-Nu asta e calea de a-ți arăta puterea, Esme. Nu vrei ca ceilalți să te respecte pentru că se tem de tine. Ăsta nu e respect, iar asta nu te face mai bună decât ei.

Am avut un mic șoc cum m-a putut citi atât de bine.

-O să...mă gândesc la asta.

Am auzit pași coborând înspre noi.

Ridicându-mi privirea, am văzut-o pe ea. Era acea femeie înghețată în timp, căreia îi semănam atât de bine. În dreapta ei era perechea ei. În privirile lor vedeam dezamăgire. Surprinzător, ea masca mai bine asta după expresia rece pe care o avea mereu, dar ochii ei nu puteau minți.

Ragnar s-a ridicat. A făcut o plecăciune.

-Corpul tău slăbit va ceda până la finalizarea pedepsei, mi-a spus mama. Ridică-te.

Privirea mea a ajuns la perechea mea. El a intuit dorința mea și s-a apropiat. Inițial intenția lui a fost să mă ridice el și să mă lase în picioare încet. De cum am pus presiune pe genunchi, am simțit o durere teribilă. Am strâns din dinți și am rămas sprijinită de brațul lui.

-Te-ai comportat ca o sălbatică și ai creat neliniște în templu. Nici nu știi cât de mult a trebuit să stau astăzi pentru a rezolva asta, când oamenii aveau nevoie de mine, Esme!m-a articulat din cuvinte apăsat.

Nu îmi puteam controla privirea plină de furie la acel moment nici măcar dacă mi-aș fi dorit.

-De data asta ai scăpat ușor, pentru că ești fiica mea, dar data viitoare nu vei mai fi la fel de norocoasă. Să nu îndrăznești să ne mai faci de râs așa pe mine și pe tatăl tău, Esme!m-a indicat furioasă cu degetul arătător. Ai înțeles?