Firul Roșu [În pauză]

30. Marea Preoteasă Esme

Am simțit un gust amar atunci când am auzit că presiunile din partea templului din Orfes creșteau. Părinții mei păreau a fi foarte tăcuți în legătură cu asta. Știam că nu intra în planurile noastre să plec de acolo. Mai aveam încă multe de învățat.

Ayseri a fost cel care, într-o zi, mi-a spus că trebuia să ne întoarcem. Motivul pentru care m-am îngrijorat serios a fost prezența părinților mei. Nu înțelegeam...

-Mama, papa, de ce veniți și voi în Orfes?am întrebat deja când eram pe corabie. Va fi...mama Mare Preoteasă acolo o perioadă?

Îmi dădeam foarte ușor seama de faptul că mama avea o furie mocnindă pe interior.

-Nu mergem în Orfes, dragă. Mama are câteva treburi nerezolvate în Visarion.

Visarion era imperiul în care crescusem. Mama mă încredințase familiei imperiale spre a-mi purta de grijă și trebuia să fi aflat de ceea ce se întâmplase între timp. Poate că nu știa totul, dar știa îndeajuns încât să meargă acolo.

-Și...e în regulă să mergi acolo doar cu papa? Știu că papa e puternic, dar în Visarion sunt magi și vrăjitori.

-Nu te preocupa de asta.

M-a tăiat destul de rapid dreptul la replică. Așa făcea mereu și mereu. Dacă cu tatăl meu aveam spor la ceartă, cu ea era diferit. Totul era diferit cu mama.

Mă simțeam tristă. Nici nu apucasem să îmi cunosc părinții prea bine că lucrurile escaladaseră rapid și trebuia să ne despărțim. Încercam să mă gândesc cum ar fi fost dacă de la început cei doi ar fi avut o relație bună, iar noi am fi fost...o familie. La cel moment simțeam din partea lor că puneau preț pe responsabilitatea pe care o aveau față de un copil adus pe lume. În rest, lucrurile erau destul de reci și distante, din cauza statutului pe care îl are fiecare și probabil modul în care fuseseră crescuți.

Privindu-l pe Ayseri, vedeam, la fel, responsabilitate pentru perechea lui, pentru a o proteja și a-i oferi servicii. Singurul acai care-mi arătase că avea sentimente umane fusese Ragnar.

Ajungând din nou pe treptele marelui templu din Orfes, m-am oprit.

Vedeam o femeie urâțică, gârbovită, cu haine jerpelite și murdară pășind chiar lângă mine. Era lăsată în urmă de cei ce o însoțiseră până în acel punct cu speranța că s-ar fi pierdut și ar fi dispărut, asemeni unui vis urât la primele raze ale dimineții. Era temătoare, neîncrezătoare și complet neștiutoare despre lumea ce o aștepta.

Aceea era Desdemona, prima mea intrare în templu.

Acum mergeam prima, la câțiva pași fiind urmată de Ayseri. De această dată era supus și smerit, atent să nu îmi provoace neplăceri. Care era adevăratul Ayseri? Cel atent și docil de acum sau bestia de atunci? Aveam senzația sinceră că niciunul.

-Nu înțeleg ce a fost în mintea lui Ayseri să meargă după acea nimfă inutilă.

-Nu are decât să-ncerce să se întoarcă cu ea. Nimeni din templu nu o va urma.

-Mai bine-mi scot ochii și îi mănânc decât să urmez acea stricată.

Cunoșteam acele voci prea bine. În fața ochilor mi se desfășurau pe rând toate loviturile, arsurile, îmbrânciturile și pedepsele de la ele sau din cauza lor.

-O să rezolv eu asta, mi-a spus perechea mea vizibil iritat.

-Nu. O să rezolv eu. Ayseri, cheamă-mi toate nimfele din templu și perechile lor. Spune-i Iradiei că am venit să-mi preiau responsabilitățile.

Nu mă așteptam la Ayseri să fie atât de calm și rezervat când îi spuneam că aveam să-i iau puterea Iradiei. Mă întrebam dacă nu cumva voia să îmi dea o lovitură de început alături de Iradia și fratele lui care și așa mă ura, Astaroth.