Firul Roșu [În pauză]

18. Puterea lui Esme

Era o statuie în mărime naturală foarte diferită de ceea ce văzusem eu în templu. Aceea era o femeie tănâră, înainte de maturitate, cu un fuior în mână. Firul meu roșu se împleticea în bobina sa, ieșea și se lega de firul ei roșu de la mâna stângă, ridicată în aer.

Pentru o clipă mi s-a părut că expresia ei s-a mișcat. Capul i s-a îndreptat spre mine, mi-a zâmbit. A coborât de pe piedestalul ei și mi-a mângâiat părul. Firul dintre fuior și mâna sa stângă a plutit peste capul meu, iar femeia m-a cuprins într-o îmbrățișare călduroasă, ce m-a amorțit plăcut.

-Fii iubirea ce ridică sufletul slab. Fii iubirea ce ucide sufletul înveninat. Fii iubirea ce vindecă sufletul rănit. Fii iubire, a spus privindu-mă în ochi. Iubire înălțătoare, vindecătoare, egoistă și devastatoare.

A depus un sărut pe fruntea mea, moment în care am închis ochii.

-Fii iubire, "cea născută din iubire" (Esme), am auzit ultima sa șoaptă, înainte să dispară căldura și să revină frigul.

Atunci când mi-am deschis ochii era lumină. În fața mea era statuia femeii tinere, care privea din nou ridigă spre o mulțime inexistentă. Ea era singură, în mijlocul unei încăperi mici, mirosind închis, a mucegai.

Am ieșit prin spărtura din perete, fără a-mi simți corpul. Era atât de ușor încât puteam pluti. Am urmat coridorul lung, cu diferite statui de diferite dimensiuni. În centrul camerei principale, acolo unde se afla și intrarea, era o statuie pe care mi-o aminteam. Era statuia zeiței firului roșu, așa cum arăta și în templul din care plecasem, templul lui Ayseri.

Era o femeie matură aici, atât de diferită de ceea ce mă chemase în reprezentare. Aceasta era acoperită de haine lungi și bijuterii, purtând o coroană grea. Firul ei roșu ducea de la mână la inimă.

Am rămas în fața ei minute bune, dându-mi seama de ce statuia a plâns cu lacrimi de sânge la trezirea mea, în templul lui Ayseri. Aceea nu era ea cu adevărat, ci mai curând cum au făcut-o oamenii să fie: o femeie matură, o soție, o regină strictă care impunea de la naștere un destin, un suflet pereche, când firul ei roșu se ducea la inima ei, ca și cum ea se iubea pe sine. Adevărul era altul. Adevărata zeiță era un spirit tânăr și schimbător, iar firul ei roșu era însăși sursa tuturor celorlalte: ea nu era legată de sine, ci de toată lumea. Ea era iubirea în toate chipurile ei: iubirea care vindecă, care ocrotește, iubirea care frânge spiritul și aduce moarte. Ea era toate astea.

Chiar și zeiță fiind, oamenii nu o acceptau așa cum era de fapt, voaiu să o schimbe după bunul lor plac. Îi ascunseseră adevărata statuie și îi formaseră o altă imagine, dar asta nu schimba cu nimic adevărata ei natură. Acum totul îmi era clar.

Atunci când am ieșit, am auzit ușile închizându-se în spatele meu, ca un rămas bun de la zeița care mă condusese de la primul pas înăuntru. Nu mi-am putut reține zâmbetul. Mă simțeam atât de liniștită și calmă încât nici măcar privirile pline de șoc și indignare ale celor prezenți trecuseră pe lângă mine.

-Fetițo, ce ai făcut acolo?m-a întrebat apăsat mătușa. Tu îți dai seama măcar ce blestem aduci asupra noastră dacă strici ceva acolo?!a țipat de-a dreptul.

Privirea mea a ajuns la capătul firului meu roșu, care rămăsese calm, cu chipul spre mine.

M-am îndreptat spre el încet.

-Ragnar, indiferent de sufletul tău, de puterea ta sau de voința ta, vei fi tratat ca un gunoi aici. Pentru că ai fost legat de o nimfă a haosului.

Nu mi-a răspuns. A rămas drept, calm, rece.

-Înțelegi că ți-au salvat viața ca să te trateze ca pe un gunoi, nu-i așa? Te fac câinele lor turbat de pază, te pun să ataci la comandă și îți dau un colț de pâine din când în când.