Firul Roșu [În pauză]

17. Protectorul

Simțeam o tensiune ciudată între mine și acel acai, Ragnar. El avusese înaintea mea o pereche, o nimfă a haosului. Cele ca ea erau executate pe insula Ilia, unde ne aflam. Aici religia zeilor era la ea acasă și conducea totul. Ragnar fusese el însuși amenințat cu moartea, dar tatăl meu, din motive pe care nu le cunoșteam, îi salvase viața. Pe de altă parte, Ragnar fusese cel care, atunci când ne-am cunoscut prima dată, m-a acceptat. Reacțiile lui fuseseră complet opuse de cele ale lui Ayseri.

Ragnar fusese prima persoană care mă protejase fără să îmi ceară un preț. Ragnar fusese prima persoană în mâinile căreia mi-am pus viața fără a mă gândi de două ori. Devenise, înainte de a dori, o persoană specială în inima mea, pe care voiam să o protejez.

S-a oprit în fața unei uși din lemn, deschisă la culoare. Am rămas față în față. Privirea mea a rămas pe inelul din metal care îi oprea vederea. Era încă prea devreme să îi pun întrebări, să intru în spațiul lui personal. Dar nu era prea devreme să-i fac cunoscute intențiile mele. Știam că mi-ar fi putut simți sinceritatea în glas.

-Mulțumesc pentru că mi-ai salvat viața. Nu sunt vorbe goale și nici venite din politețe. Pur și simplu îți sunt recunoscătoare.

L-am văzut zâmbind atunci.

-A fost un gest foarte curajos și nebunesc din partea ta. Dar a fost îndeajuns pentru a mă decide cu privire la tine: vreau să fii perechea mea. E în regulă să nu-mi răspunzi acum. Te voi aștepta până când vei fi pregătit.

-În regulă, mi-a răspuns pe un ton destul de neutru, pe care nu l-am putut citi. Dacă vei avea nevoie de ceva, voi fi afară.

Îmi era destul de clar că avea rezerve față de mine. Puteam să înțeleg de ce. Trebuia să fie și pentru el foarte nenatural să aibă o altă persoană în față, care să fie partenera sa. Era o schimbare care aducea incertitudine și teamă pentru oricine. Era ca și când, trezindu-te într-o dimineață, aveai alte picioare decât ieri și trebuia să înveți din nou să mergi. În plus, el trăise deja o traumă legată de perechea sa, cea cu care se născuse.

-Sunt obosită. Plănuiesc să dorm și să rămân singură. Dacă vei aranja ca cineva să-mi aducă mâncare la cină, atunci poți să te odihnești și tu în pace. Ai fost pe tură de noapte și ai multe lucruri la care trebuie să te gândești.

-În regulă.

Când spunea asta așa, mi se părea a suna gol, ca un automatism format de prea mult timp ca să se mai schimbe.

Odată trecută de ușă, am dat de o cameră răcoroasă și frumos mobilată. Lenjeria de pat mirosea proaspăt și salteaua era confortabilă, nici prea tare, nici prea moale. În dulap erau haine, rochii mai curând simple și modeste, dar alese cu bun gust.

Aceea fusese camera mamei și cineva încă avusese grijă să fie păstrată curată și aerisită pentru eventuala ei venire. Mă simțeam ca un impostor în propria-mi piele. În același timp, acel loc, deși răcoros, emana căldură, ca și când cineva bun a locuit acolo și energia sa a rămas.

M-am întins pe pat, am închis ochii și am visat o câmpie vastă, verde, mirosind a primăvară.

A doua zi dimineața am primit o femeie înaintată ca vârstă, un om care nu purta colierul de fier destinat sclavilor. Părul ei era prins într-un coc strâns și hainele îi erau gri, larg, până în pământ.

Mi-a oferit haine curate, ușor largi pentru mine, cu mențiunea că avea, pe viitor, să adapteze mărimea la măsurătorile mele. Părul m-a sfătuit să-l prind într-o coadă împletită. Spatele trebuia să-mi fie drept și privirea mereu înainte.

Ca discipol principala mea obligație era să mă concentrez pe a-mi dezvolta abilitățile înnăscute și a găsi o utilitate practică darului meu. Cum tatăl meu făcuse cunoscut că darul meu era încă în descoperire, principalul meu obiectiv era să-l descopăr. Mai exact, trebuia să-mi descopăr zeul protector care avea să-mi transmită înțelepciune și putere. Acest lucru se forma prin studiu și rugăciune, în mod obișnuit, dar în cazul discipolilor avea să fie formată o adunare a Marelor Preotese și celorlalți discipoli, pentru așa-numita ceremonie de "trezire".

Acest lucru însemna să ajung în Camera Celor o Mie, acolo unde statuile tuturor zeilor se regăseau. Era un loc sacru, unde nu oricine putea intra, pentru că acela era spațiu în care zeii se arătau vizitatorilor. Atunci când aș fi intrat, un zeu mi-ar fi arătat calea spre el și mi-ar fi dat darul.

Cum totul era destul de simplu și nu necesita o anumită pregătire, lucrurile aveau să se întâmple atunci, iar destinul meu avea să fie ales. Dacă un zeu de rang inferior mă alegea sau niciunul, atunci ar fi trebuit să părăsesc templul.

Eu știam că aveam o putere dată de zeița firului roșu, firului destinului, dar, în același timp, nu știam dacă asta era trezirea, așa cum o vedeau ei a fi, sau doar răspunsul la rugăciunea mea. Zeița nu vorbise cu mine, nu mi-a dat niciun semn de când puterea mea a venit, ceea ce era foarte neobișnuit. Mi-era teamă că aș fi interpretat greșit semnele și totul avea să ia o turnură neașteptată. Îmi era teamă să mă bucur de lucruri bune în viața mea.

Simțeam presiune pe piept atunci când am văzut prea mulți oameni necunoscuți acolo. Privirea tatălui meu m-a dezarmat complet. Dacă cu o zi în urmă fusese acolo să mă susțină emoțional, acum privirea lui rece, expresia sa de gheață îmi inducea teamă. Ragnar rămăsese în spate, mă lăsase să merg singură acolo, sub toate privirile reci și încordate ale nimfelor și acailor prezenți.

Mătușa Lumina, mai cu seamă, trecuse peste episodul emoțional de a-și fi regăsit o parte pierdută a familiei și mă sfrunta destul de grav. Nu știam ce se întâmplase de ieri și până astăzi, dar puteam simți răceala din aer.

-Ar trebui să te gândești de două ori înainte să intri acolo. Zeii nu au milă de demonii ce își mănâncă mamele. Desdemona.

Nu știam de unde auzise de acel nume, dar...nu-mi plăcea asta.

-E îndeajuns, Lumina, a spus ultima persoană care ar fi trebuit să-mi ia apărarea.

Mi-am strâns pumnii cu putere, încercând să mă calmez. Mi-am închis ochii, simțind, în acea dimineață răcoroasă, o palmă caldă pe umărul meu. Acel lucru mi-a detensionat brusc corpul și mi-a descleștat maxilarul. Am expirat adânc și mai apoi am privit-o în ochi pe mătușa mea. Privirea mi s-a mutat la tatăl meu.

El a dorit toate astea pentru că-mi punea la îndoială spusele.

Mi-am ridicat palma stângă în aer, privindu-mi firul roșu.

Mi-am lăsat pantofii pe iarbă, simțind nevoia să am sub picioare pământul.

-Buna și naiva Desdemona, care a trebuit să trăiască ca și cum ar fi murit, ca cei din jurul ei să fie fericiți, am spus înaintând spre ușile din lemn.

Mi-am plasat palma stângă pe ușă, privind-o gânditoare.

-Numele meu este Esme și nu voi mai trăi pentru fericirea lor, așa că nu mă chema la tine dacă nu vrei să-ți folosesc puterea pentru răzbunare!am ridicat tonul, lovind cu putere ușa cu pumnul. Ia-ți darul înapoi, bine?...

Am împins mai cele două uși, simțind aerul glacial pe față și gât. Era un întuneric deplin înăuntru.

Nu simțeam nimic altceva decât frig și apăsare. Îmi era teamă să intru.

Am inspirat adânc și am plonjat în întuneric. Nu puteam vedea nimic în fața mea, nici măcar nu-mi puteam vedea picioarele. În schimb, privindu-mi mâinile, firul meu roșu strălucea asemeni unui far într-o noapte furtunoasă.

A coborât la pământ și a format un drum ce ducea adânc în întuneric. Am continuat să-l urmez până ce un zid a stat în calea mea. Am continuat să pipăi orbește, crezând că aveam să găsesc o ușă, dar nu era. Cum nu aveam nimic altceva la îndemână, mi-am folosit pumnii să lovesc cu putere peretele fals. Atunci când gaura a devenit destul de mare, m-am strecurat înăuntru. Acolo era atât de frig încât degetele începuseră să-mi înghețe. Era ca și cum intrasem într-un lac înghețat și nu puteam ieși.

Mi-am târât picioarele până la capăt, continuând încet, dar sigur, drumul ce-mi părea o eternitate de chin.

În acea beznă, am văzut ceva ce părea a fi o formă.