Firul Roșu [În pauză]

20. Sacrificiul

În acea noapte nu am putut dormi. Mă gândeam cu emoție și îmi imaginam cum mama avea să se trezească, tata ar fi fost cu siguranță fericit și m-ar fi prețuit așa. Mai mult decât atât, aș fi cunoscut-o pe cea care îmi dăduse viață. Euriale ar fi fost fericită, alături de prechea ei. Așa am fi putut trăi cu toții în pace.

Înainte de ivirea dimineții, am decis să merg la Terra. Ea era cea mai bună vindecătoare a noastră.

A fost foarte surprinsă să mă vadă, dar a fost de acord să mă ajute. Nu voiam ca tata să fie acolo, pentru că voiam să-i văd chipul plin de surpriză și emoție când ar fi reîntâlnit-o pe mama.

Perechea Terrei s-a ocupat personal de a aduce statuia mamei cu grijă afară. Simțeam durere în piept pentru că inima îmi bătea foarte tare.

M-am așezat lângă statuia mamei. Mi-am prins ambele palme de palma ei și mi-am concentrat toată energia pe firul ei roșu.

Am simțit un val puternic de durere ce-mi măcina oasele. Am dat un strigăt puternic, prelung, dar am continuta să mă țin de ea.

-Esme!am auzit un țipăt.

Vedeam din ce în ce mai neclar. Mă dureau mâinile. Simțeam arsură pe gât. Dar nu mă puteam opri.

Mi-am închis ochii, simțind valul de energie ce-mi flutura părul în aer asemeni unei furtuni ce pornea de la sol.

Ce s-a întâmplat a fost că am simțit cum toată presiunea din aer s-a ridicat, iar în palmele mele nu simțeam piatră, ci o piele moale. Am auzit un geamăt scurt, venind de jos.

Am clipit de câteva ori, făcând contact vizual cu o pereche de ochi albaștri, foarte vii.

-Ce a fost în mintea ta, fetițo?am auzit vocea lui Euriale.

Privirea mi se împăienjenea atunci când Terra o îngrijea pe mama. Capul meu cădea greu. M-am lăsat pe iarbă. Pe limbă simțeam gust de sânge.

-- Uranus povestește --

Îl vedeam pe Tairon foarte grăbit, alergând spre mine și Ragnar. A făcut o plecăciune scurtă.

-Domnule, s-a întâmplat ceva la templul spiritului. Marea Preoteasă... Marea Preoteasă Tasul s-a întors!

Acela a fost un lucru care mi-a făcut mintea să înghețe. Esme a spus că mama ei murise. Cum era posibil?

M-am grăbit acolo cât am putut, lăsându-l pe Tairon în locul meu de gardă.

Totul era în haos în curte. Am văzut-o pe Terra jos, aplecată deasupra cuiva.

Chiar în spatele ei era o femeie roșcată.

-Esme, ce se întâmplă aici?am întrebat deja enervat.

Atunci când s-a întors mi-am dat seama că nu era Esme, era mama ei.

-Ta-sul...?am șoptit în șoc.

Eram șocat și fericit să o văd, dar toate astea păleau în fața unui gând care mă îngrozea:

-Dacă tu ești aici...unde e fata?

-Uranus, rămâi unde ești, mi-a spus pe un ton scăzut. Nu veni aici.

Am simțit cum respirația mi s-a tăiat. Nu am ascultat-o.

Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât începeam să văd mai mult sânge. Jumătate din chipul ei era deja mânjit cu sânge, rochia albă.

Un junghi puternic mi-a traversat pieptul și genunchii mi s-au înmuiat.

-Terra!am strigat.

-Tasul, ia-l de aici, am auzit-o spunând apăsat.

-Uranus, vino cu mine, mi-a spus ea prinzându-mi brațul.

-E copilul meu!am strigat. Ce s-a întâmplat cu fata mea?

În acel moment îmi venea să rup în două pe oricine ar fi stat în fața mea. Nu înțelegeam cum se ajunsese în acea situație.

Tasul a venit între noi, deschizându-și amplu brațele, ca formând o barieră între mine și orice era în spate.

-Eu sunt Marea Preoteasă Tasul și îți ordon să nu mai pui piciorul în Templul Spiritului până când nu-ți voi spune altfel, Uranus!a ridicat tonul, privindu-mă foarte serioasă, rece.

-Nu plec nicăieri!am strigat înapoi. Poți fi tu ce vrei, Tasul, dar acolo e și copilul meu, iar tu nu o să mi-l iei din nou, am continuat apăsat, cu o vădită ură.

-Dacă vrei să rămâi, fă liniște. Terra trebuie să se concentreze.

-Am nevoie de Tara, a spus referindu-se la ucenica ei.

-O să aduc eu, a răspuns pe picior de plecare Euriale.

Am văzut-o pe Tasul întorcându-se cu spatele la mine și apropiindu-se de acea femeie.

Mâinile ei erau brăzdate de arsuri până aproape de umeri. Și-a deschis încet ochii și a clipit de câteva ori. Privirea ei era foarte tulbure. Și-a ridicat mâna foarte puțin de la sol, înspre noi, și a șoptit:

-Pa-pa...

Acela a fost momentul în care știam că aș fi putut să înfrunt furia lui Tasul pe urmă. Am împins de-a dreptul preoteasa Terrei ce-mi stătea în cale și am ajuns în genunchi, lângă ea. I-am prins mâna cu grijă.

-Sunt aici, Esme.

-Pa-pa, îmi e frig. Poți să...mă iei în brațe?a șoptit.

-Mișc-o încet, a insistat Terra.

Mi-am dus o palmă sub pe sub umerii ei, alta pe sub picioare, și am așezat-o la piept. Era foarte rece, deși aceea era o dimineață caldă.

-Papa, vei fi fericit acum, nu-i așa?... Firul tău roșu este...cough-cough...reîntregit.

A tușit sânge.

Am simțit un gol adânc în piept.

-Esme, tu ai făcut asta? Din cauza asta ești așa?

-Am...adus-o pe mama înapoi. Ca să fii fericit.

Vocea ei era din ce în ce mai slabă.

-Mulțumesc, draga mea, am spus încet, încercând să-mi controlez tonul vocii așa. Sunt...foarte fericit.

Și-a închis ochii și a adormit. Am menținut-o astfel, în brațe, chiar și când i-au bandajat brațele. Am dus-o în camera ei, fosta cameră a lui Tasul, și am cerut să fiu lăsat singur cu ea.

Rememoram acele imagini care m-au îngrozit și simțeam cum nu puteam să respir la gândul că acea copilă ar fi putut muri acolo.

Știam că Tasul plecase din cauza mea atunci, demult, și acceptasem asta. A fost o vreme în care am fost un blestem pentru propria mea pereche, mâncat pe interior de gelozie și furie. Cu timpul învățasem să devin o persoană mai bună, să înțeleg și să iert. Dacă acum douăzeci de ani aș fi fost în stare să-mi oblig perechea să renunțe la copil dinainte de a se naște, acum tot ce îmi doream era ca fata noastră să se facă bine.

Ieșind din camera ei, le-am văzut pe Tasul și Euriale discutând încet pe hol. Prechea mea m-a văzut. Mi-a aruncat o privire rece, gravă și i-a spus celeilalte să plece. Euriale a făcut o plecăciune și întocmai cum i s-a spus. Nu știam că cele două se cunoșteau de dinainte.

Aici, în Ilia, mama avea drept asupra copilului. Tasul, ca Mare Preoteasă, putea foarte bine să mă izgonească. Nu aș mai fi văzut-o niciodată nici pe ea și nici pe Esme. De aceea trebuia să fac tot ceea ce puteam pentru a-mi recăpăta familia.

M-am așezat în genunchi, plecându-mi capul.

-Dacă nu vrei să mă mai asculți sau vezi vreodată, pot să înțeleg, dar, te rog, mai dă-mi o șansă. Vreau să rămân lângă tine și Esme.

Nu mi-a răspuns, fapt ce m-a determinat să îmi ridic privirea. Îmi puteam da seama că era supărată, dar încă în cumpănă.

-Ridică-te, Uranus, mi-a spus într-un final. Trebuie să vorbim.