Firul Roșu [În pauză]

13. Mă voi întoarce

Aș fi mințit să spun că Ilia era un loc unde îmi doream să fiu. De îndată ce am ajuns pe uscat, am simțit cum pielea mea devenea de găină, deși afară era foarte cald. Avusesem rău de mare și stomacul meu mă torturase. Ajungând în port, m-a lovit și mai rău mirosul de pește.

Lăzi întregi din lemn cu pește și sare erau descărcate de acai. De asemenea, alte produse de import care rezistau pe mare ca mătasea, metalul și lemnul erau la bordul aceleiași nave.

-E un loc diferit de ceea ce cunoști, mi-a spus Thana, așa că asigură-te că ai gluga bine trasă pe față și stai lângă mine.

Era un lucru pe care mi-l mai zisese, dar niciodată nu a fost destul de deschisă să-mi dea mai multe detalii. Puteam intui că asta era din cauza faptului că după ce aș fi aflat, nu aș mai fi dorit să merg de bunăvoie acolo. Mă întrebam cât de naivă și neștiutoare mă credea Thana. Ea, cu siguranță fusese maturizată înainte de vârstă, dar mă îndoiam că avea vreun indiciu despre viața pe care o dusesem ca prințesă a Visarionului.

Motivele pentru care venisem acolo erau încrederea pe care o aveam în acea femeie și dorința de a afla mai multe despre mama. Se întâmplase ceva în urmă cu douăzeci de ani, când o persoană atât de puternică și curajoasă ca ea a fugit pe ascuns. Nu știam dacă asta avea legătură cu tatăl meu, perechea ei, sau cu alte persoane din templu, dar îmi doream să aflu și să am grijă ca acele persoane să ajungă la ea, pe cealaltă lume.

Mi-am tras gluga mai în față și am urmat-o pe acea femeie îndeaproape, pe un drum lung din piatră cubică ce urca în oraș.

Aș fi crezut că acel loc era întocmai ca și altele pe care le văzusem în călătoria mea spre a-mi găsi sufletul pereche. La o primă vedere erau oameni și acai, de-o potrivă, ce păreau a-și duce existența în liniște. Asta a fost până când un țipăt a tăiat aerul. Era o copilă aproape de adolescență ce își înăbușea plânsetele și țipetele la loviturile de bici pe care le primea de la un acai.

Maxilarul meu s-a încleștat puternic, iar pumnul meu s-a strâns. Înainte ca impulsul să mă cheme, Thana mi-a prins mâna în mâna sa și m-a tras după sine. Atunci când am ajuns singure, pe o alee, mi-a spus încet:

-Ai observat că oamenii poartă haine gri și coliere de metal la gât? Oamenii sunt sclavi pentru acai și nimfe aici. Stăpânii lor au drept de viață și de moarte și nu e ceva ce noi putem schimba.

Am înghițit în sec. Gura mi se uscase și simțeam un tremur în piept. Nu mai auzisem de sclavie pe continent de multe decenii.

-Cum e posibil așa ceva?am șoptit.

Ea a privit în jur.

-Ilia e un centru religios, fără rege sau senat. Acaii răspuns doar la acai și perechile lor. Oamenii sunt prea slabi să poată face ceva împotriva lor. Ei spun că este voia zeilor ca lucrurile să stea așa.

Mă panicasem mult prea mult atunci ca să mai pot gândi. Am putut lua cai, cu ceva ce a arătat Thana, pentru a ne deplasa mai ușor, și am urmat-o îndeaproape încă, până la următorul oraș, unde ni s-a oferit mâncare și adăpost.

-Ce este lucrul pe care l-ai arătat?

Ea și-a ridicat pandantivul în formă de semilună.

-Acesta este simbolul Marii Preotese Luna, pe care îl primesc cele mai apropiate trei preotese ale sale și Mare Preoteasă în cauză. Acesta este al mamei tale. Mi l-a lăsat atunci când ea a fugit. Cei de aici recunosc acest însemn și oferă ajutor celor ce îl dețin.

Am rămas pe gânduri. Deși era târziu, un impuls ciudat mă zgâria pe dinăuntru. Mă simțeam neliniștită să fiu într-un loc despre care știam atât de puține. Nu voiam să mai fiu o victimă a propriei vieți.