April, în vârstă de 18 ani află că toată viața ei a fost o minciună. Totul începe cu moartea mamei sale. Trezită după o săptămână, singură în spital, casa lor suferind un incendiu, mama sa murind, iar ea neamindindu-şi nimic din acea noapte. E nevoi...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
April.
Am noroc că mâine e vineri, cea ce înseamnă că putem merge acasă. Când trec pe lângă biroul directoarei, asistentul ei mă opreşte.
-Domnişoară April.
-Marcus. Ce s-a întâmplat?
-Nimic grav, momentan. Directoare Mary vrea să instaleze nişte măsuri de siguranță. Mă uit mai atent la chipul lui, e vizibil îngrijorat, iar cearcănele de sub ochii arată că nu prea a dormit în ultimul timp.
-E totul în regulă?
-Daa. Mai mult sau mai puțin. Se freacă la ochii pe sub ochelarii, apoi continuă. S-au detectat nişte ciudățeni lângă barieră. În mai multe locuri. Cineva încearcă să pătrundă înăuntru.
-Poftim? Dar cum? Cine? Nu. Nu. Nuu! Ei sunt. Vin după mine! Asta nu se poate întâmpla.
-Încă nu ştim. Poate sunt doar muritori rătăciți sau curioşi. Dar Mary vrea să nu plecați niciodată singuri fără să anunțați. Luați măcar un specialist cu voi.
-Bine. Aşa voi face..se aude un bâzâit, iar becurile încep să pâlpâie apoi se sting.
-Hmm. Mă duc să verific curentul. Mă bate pe umăr frățeşte. Luminile se aprind imediat după ce pleacă. Mă plimb prin campus, fiindcă momentan sunt scutită de ore din cauza a cea ce-am făcut. Mă uit la copii care trec pe lângă mine când ies afară. Sunt atât de mici şi drăgălaşi, si mai ales naivii. O fetiță se loveşte de mine şi se dă dea dura. Se ridică repede, apoi îşi cere timid scuze. Alți câțiva copii încep să râdă de ea. Are privirea ațintită asupra cizmelor roz sclipicioase din picioruşe. Mă pun pe vine lângă ea.
-Bună, scumpo. Nu-i nimic. Aceasta se joacă cu degetele. Părul roşu ca focul îi e prins în două codițe buclate. Pe mine mă cheamă April, pe tine? Îşi ridică timid privirea spre mine.
-Medea. Şopteşte timid în timp ce îşi muşcă buza. Arunc o privire mai atentă asupra ochilor ei, sunt diferiți. Unul e albastru şi unul verde. Probabil majoritatea râd şi îşi bat joc de ea fiindcă e diferită.
-Ai nişte ochii superbi, Mede. Oftează.
-Ba nu..Toți fac mişto de mine. Îi urăsc..
-Fac asta fiindcă sunt invidioşi. Nu-i lăsa să te rănească. Îmi pun mâna pe obrăjorii ei îmbujorații şi îi şterg lacrimile. Nu-i lăsa să îşi bată joc de tine doar pentru că eşti diferită. Bine?
-Bine! Chicoteşte apoi pleacă. Arunc o privire spre curte. Unde ceilalți se antrenează cu specialişti. Antrenorul Ryns îmi face semn să merg la el. Căcat!
-Domnişoră Cazalleti. Primul profesor care îmi spune pe nume. Are puncte în plus de la mine.
