April, în vârstă de 18 ani află că toată viața ei a fost o minciună. Totul începe cu moartea mamei sale. Trezită după o săptămână, singură în spital, casa lor suferind un incendiu, mama sa murind, iar ea neamindindu-şi nimic din acea noapte. E nevoi...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
April.
Am gemut uşor când am deschis ochii, razele soarelui îmi inundă camera de căldură şi lumină. Îmi trag plapuma peste cap şi mă întind bucurându-mă de aşternuturile pufoase şi călduroase. Dintr-o data urechile îmi sunt inundate vag de sunete muzicale, mă dau jos din pat şi mă i-au după muzică.
Observ o uşă deschisă dintr-o altă arie a casei şi decid să intru. Un pian negru la un geam frumos decorat, urmat de un spate masiv acoperit cu o cămaşă albastră, mânecile uşor ridicate, iar buclele blonde răvăşite care stau în toate direcțiile. Camera e frumos aranjată, cu multe instrumente, desene pe pereți, tablouri, cărți şi mai ales: plante, multe plante agățate de pereți, tavan, liane alunecând frumos din candabru. Mă sprijin de prag şi ascult blondul cum cântă la pian. Pur şi simplu n-am cuvinte.
-Văd că îți place să te furişezi. Tresar. Deschid ochii, se uită la mine acum. Stă într-o parte şi mă priveşte amuzat, privirea îmi cade fără să vreau pe pieptul lui. Are primi 3 nasturi deschişi şi îi pot zări tatuajele, mă uit în altă parte şi încerc să nu mă holbez.
-Nu ştiam că tu cânți la pian. De fapt, nici nu te vedeam, nu pare genul tău. Spun toate astea cât sunt în mişcare.
-Marilu m-a învățat, de fapt, eu am învățat de la ea. De fiecare dată când se aşeza şi începea să cânte la pian, o priveam fascinat. Loveşte clapele cu o mişcare suavă, eliberând câteva note. Se întoarce în poziție şi începe să cânte din nou. Îmi face semn să mă aşez lângă el, iar eu accept. Privesc fascinată cum îşi plimbă degetele lungii peste clape, fără nicio reţinere sau greşeală. Prinsă în transă, observ că s-a oprit şi acum mă priveşte. Îmi ridic capul după umărul său şi îmi muşc agitată buza de jos.
-E foarte frumos. Cum se..numeşte?
-Nu are un nume. E ceva compus de mama, nu l-a terminat niciodată. A iubit o mult, chiar dacă eram mică şi nu îmi aduc aminte mare lucru, îmi dau seama din privirea lui. Şi atunci îmi vin în minte ai mei. Imaginile şterse din casa veche, cu familia fericită, oare aşa eram până să se întâmple acea tragedie?
-La ce te gândeşti? Mă uit la el şi zâmbesc amar.
-La părinți mei. Atunci când am fugit la vechea mea casă i-am văzut, şoptesc eu clipind de mai multe orii pentru ami alunga lacrimile.
-Cum adică?
-Nu ştiu. A fost ca o amintire, siluetele erau în ceață şi imaginea în sine părea veche. Pare să mediteze la asta.
-Are sens. Bunica ta a pus o vrajă de protecție asupra casei, Sarah a întărit o când a văzut că Agatha îşi pierdea umanitatea, fără ca aceasta să ştie. Practic, casa e o ființă, amintirile sunt sufletul ei.
