O adiere de iubire

Capitolul 17 🖤

Peste o săptămână.

- Încă esti supărată? Zice Nam-joon.
- Nuu, explodez de fericire. Zic eu sarcastic.
- O haide... Nu ai de ce sa te superi. Spune J-hope.
Să vă explic ce s-a întâmplat. Kara, împreună băieții, m-au obligat să merg cu ei un weekend la munte. Eu nu vreau să merg la munte, vreau să mă culc, deoarece astă noapte am ajuns din Beijing, de la filmările unor reclame, și tocmai ce am avut antrenamente și sunt obosită de moarte.
Adică pe 31, 1 si 2, fix de anul nou, când nu vreau sa fac altceva înafara faptului de a merge la antrenamente și a dormi, nu a merge la dracu stie unde..
Am avut competițiile si am câștigat faza pe țară, pentru că, se pare că in Seoul se află printre singurele locuri în care se preda scrima sau boxul din toată Coreea.
Zilele astea am reusit sa mai iau legătura si cu domnul Anderson și cu André și resul din țară. Convorbirea cu ei mi-a făcut bine... M-a făcut să la mă simt foarte bine și parcă mi-a încărcat bateriile..
- O sa ne ignori? Zice Jimin.
- Nuu, o să vă dau un premiu. Zic ironic fara sa-mi iau privirea de la geam.
- De o oră și ceva nu ai scos nici un cuvant și te-ai uitat pe geam.. Esti supărată pentru că...? Zice Yoongi.
- De aia. Ca asa vreau sa fiu.
- Iar ti-ai pierdut buna dispoziție? Zice el.
- Nu. Eram chiar foarte bine dispusă acum o ora și jumătate, înainte să mă o obligați să face ceea ce nu vreau. Sa știți că ceea ce ați făcut voi se numește răpite. Se pedepsește cu închisoare. Asta daca aș avea telefonul, ceea ce nu îl am, pentru ca mi l-ați luat.
- Deci dacă ai avea telefonul ai suna la poliție? Spune Yoongi
- Nuu, aș suna la ambulanță sau la spitalul de nebuni.. Cum sa sun la poliție. Spun și îmi dau ochii peste cap.
- Nu se numește răpire dacă tata te-a lăsat. Zice Nam-joon.
- Daca sunt adoptată de Karlos, nu înseamnă că imi e și tată. Murmur eu nervos.
- Stai! Ce ai spus? Zice Nam-joon.
- Nimic. Cel mai probabil am gândit cu voce tare. Acum imi dați telefonul? Mă plictisesc.
- Mi se pare mie sau ai zis ca ești adoptată? Zice Nam-joon.
- Ți-am spus, am gândit cu voce tare. Mai am momente când vorbesc singura... Iar tu, Kara, esti o trădătoare! Zic eu.
- Stai! Ce!? De ce? De unde pana unde ai ajuns la mine? Aud vocea Karei prin stație.
- Dacă îmi țineai partea acum eram acasă.
- O haideee... Îți prinde bine o ieșire. Zice ea.
- Singura ieșire pe care mi-o doresc sa o am, e la morgă.
- Ce fel de creier ai in cap? Zice ea.
- Pai nu am. L-am pierdut pe drum.
- Scoate-ți gândurile astea din cap ca te bat. Spune ea.
- Chiar te rog. Zic eu.
- Esti dubioasă. Zice ea.
- Da, fie... De de m-ati băgat în mijloc? Zic eu punând în evidență faptul că stau între Yoongi si Jimin.
- Ca sa nu sari din mașină. Spune Nam-joon.
- Sa nu-mi spui ca te temeai ca sar pe geam... Spun și îmi dau o palmă peste față.
- Tu esti in stare de orice... Zice Yoongi...
- Dar nu de chestii de genul.. Dacă vreau sa ma sinucid, sigur nu o să mă arunc dintr-o mașină în mișcare si sigur nu o să o fac cu spectatori....
- Sa nu te prind... Spune Yoongi.
- Nici nu o să mă poți prinde, esti mult prea leneș. Zic eu.
- Ba nu, nu sunt. Zice el.
- Nu o sa-mi bat capul cu tine... Acum, dă-mi telefonul..
- De unde stii ca e la mine?
- Pentru că tu ai ceva cu telefonul meu, iar de fiecare dată când îmi lipsește e la tine. Zic eu.
- Minciuni...
- Da, bine ca mint. Dă-mi telefonul... Zic eu.
- Poftim. Spune și mi-l da.
Iau telefonul din mâna sa și îl deschid cu ajutorul amprentei, atât imi mai trebuie, să îmi știe parola, că în rest le am pe toate...
- Tot supărata esti? Zice Jimin.
- Iti amintesc ca esti in stânga mea, iar daca iti dau una, o să-ți cânte preotul.
- Am inteles, esti prost dispusă.. Zice el.
Aud râsul lui Yoongi, care e destul de colorat...
- E valabil si pentru tine. Zic si ma uit spre el.
- Gata șefa, nu mai spun nimic. Spune Yoongi si ridică mâinile în semn de predare.
- Așa să fie. Zic eu.
- Mai avem mult? Zice Jimin.
- Am plecat acum o oră și jumătate... Mai avem în jur de două ore. Zice Nam-joon.
- Dar mă plictisesc... Spune el..
- Lasă că nu mori. Zice J-hope.
Imi conectez căștile la telefon si mi le pun in urechi. Intru pe YouTube si dau play la un playlist cu melodii mai triste, care sunt pe placul meu.
Blochez ecranul telefonului, imi las capul pe spate si imi închid ochii... Nu am de gand sa adorm, doar vreau sa ma desprind de realitate si sa uit de toate problemele pe care le am..
Ma doare capul, cel mai probabil o să răcesc, ceea ce ar fi groaznic... Chiar nu am nevoie de asta, mai am antrenamente pentru a fi in formă la continentale. Dar daca nu o să dorm, o să dau greș din cauza faptului că o să fiu obosită. O soluție la această problemă ar fi să renunț, dar orgoliul nu ma lasa sa o fac... Mai bine mor în timp ce sunt in ring decât să renunț. Dacă pierd luptând, nu inseamna ca am fost înfrântă, ci ca sunt o învingătoare pentru ca nu am renunțat.
Nici nu imi dau seama când ațipesc, în potriva voinței mele, dar pana la urma oboseala își face simțită prezența și își pune amprenta asupra mea....