Step By Step

34.

        E ora 14:00. Deja am simțurile și sentimentele amorțite, dar plânsul și durerea îmi stau în gât.

        Încerc să le înec, dar au învățat să înoate. Încerc să le asfixiez, dar și-au construit propria mască de protecție, au construit-o și au lipit-o de față, și-au dezvoltat un scut, și orice aș încerca, au un as în mânecă de fiecare dată.

        Nici nu mai știu la ce oră am început să mă lupt cu durerea, cu anxietatea, cu depresia.. Nici ora, nici ziua, nici luna.

        Am impresia că duc un război care a început în viața anterioară și nu se va termina niciodată. Un război  care distruge multe, cauzează pierderi imense și nu promite nici un supraviețuitor.

        Nu mă pot concentra, nu pot bifa task-uri simple, precum spălatul vaselor sau strânsul hainelor.. Precum un duș sau o farfurie de mâncare.

        Gândul îmi e constant la cum să umplu golul care încă îi permite depresiei să mai ia o gură de aer, la cum aș porni mașina și aș lua prima curbă la stânga, deși ea e la dreapta, la cum aș putea scăpa de toată durerea care îmi înnegrește sufletul, îmi apasă inima bolnavă, care caută o gură de aer. La cât de simplu ar fi, dacă nu aș fi așa încăpățânată și nu m-aș agață de fiecare licărire pe care mi se pare că o văd, dacă m-aș pune  mereu pe primul loc.

        Dar nu am cum..

        Așa că aleg să lupt în continuare cu damnarea sufletului, să lupt și să încerc din răsputeri să înec și ultimul demon.. Sau măcar să-l amorțesc, să uite pentru un moment de mine.