De ce ne gândim și ne întoarcem la divinitate numai când ne e greu? De ce numai când ne doare ceva sau nu iese ceva așa cum plănuim noi?
De ce facem promisiuni deșarte? Și nouă, și celorlalți, și divinității? De ce promitem și uităm?
„Promit să te iubesc și să te respect!”. Și promiți înaintea lui Dumnezeu, înaintea atâtor oameni, dar mai ales, îi promiți unei persoane. Și în final îi dezamăgești pe toți.
„Promit că ne vedem în weekend, că ieșim, că mergem, că va fi bine, că mă schimb, etc!”. Dar nu se mai întâmplă, și de cele mai multe ori cauza e cea mai banală, uiți. Uiți că ai promis, pentru că nu a fost o promisiune făcută cu sufletul, ci doar vorbe goale.. și după găsești scuze. Scuze care merg o vreme, până ajungi să te îngropi în ele și să înlocuiască tot ce te înconjoară.
Și o faci de atâtea ori, încât ajungi să nu mai ai cuvânt. Ajungi să pierzi tot ce iubești, pentru că dezamăgirea pe care ai provocat-o e cu mult peste iubirea lor față de tine.
Și atunci rămâi cu Dumnezeu, pentru că el nu îți întoarce spatele niciodată. Și îi promiți și lui. „Doamne, dă-mi sau fă-mi, iar eu promit să..". Și la fel, uiți.
Iar după o vreme, ajungi să te minți pe tine și să trăiești într-un film pe care numai tu îl vezi, ajungi să te pierzi, îți pierzi esența.
Când ajungi aici, pierzi tot.
CITEȘTI
Step By Step
Krótkie OpowiadaniaPas cu pas, te vindeci. Crești. Avansezi. Treci peste încă o zi proastă sau te bucuri de una bună. Pas cu pas, te împaci cu tine și cu tot ce e în jurul tău. Pas cu pas, ajungi acolo unde trebuie, chiar dacă linia de sosire va fi diferită de cea pe...
