Unstable

Capitolul 9

Mana lui s-a contractat imediat pe gatul meu si a inceput sa imi stranga - puternic - pielea sensibila. Un sunet mi-a iesit din gat, inabusit deoarece caile respiratorii imi erau stoarse, presiunea crescand, si imediat i-am prins mana, incercand sa o iau de la gat. Oricum, stransoarea lui era puternica si severa, si viziunea incepea sa se clatine cand degetele lui s-au incordat, adaugand mai multa presiune.

"Nu!" Am auzit-o pe Fran strigand. "Las-o! Da-i drumul!" Mormaiam acum, neajutorata, lacrimile intepandu-mi ochii cand am realizat ca nu mai puteam sa respir. Narile imi ardeau, incercam sa iau cat de mult oxigen puteam, desi aveam o senzatie oribila de arsura in gat.

Presiunea s-a diminuat un moment cand l-am auzit pe Zayn strigand la Fran, si am auzit ceva lovind peretele - probabil era Fran din cauza ca Zayn a impins-o ca sa o dea jos de pe el. Gura imi era deschisa, gafaind tacuta, si ochii mei aratau panica pura.

Daca avea de gand sa continuie asa, muream.

Deja imi simteam plamanii arzand din cauza lipsei oxigenului, si simteam cat de dur imi era gatul strans de mainile lui goale. Apoi nu mai stiam unde sunt, sau chiar cine eram.

In momentele dinaintea mortii, lucrurile devin neclare.

Ma uitam in fata, dar nu vedeam corpul lui Perrie intins pe pat sau pe peretele alb. Nu. Tot ce vedeam acum era moartea inevitabila - sau faptul ca acestea erau probabil ultimele mele momente pe pamant. Si simteam lacrimile sarate pe obraji curgandu-mi pe obraji iar mainile imi atarnau pe langa corp, cedand atacului lui Zayn. Nu am mai incercat sa mai lupt; corpul mi-a amortit, sprijinindu-ma de Zayn, bratul lui tinandu-ma de talie si mana lui strangandu-mi gatul cum ar face un sarpe boa cu prada lui.

Asta e. asta e sfarsitul.

Imediat m-am gandit la parintii mei - mi-am amintit cand mama m-a dus prima oara la gradinita. Eram asa timida, si voiam sa stau doar cu ea. Apoi mi-am amintit cand am terminat scoala primara, si cand tatal meu mi-a adus un trandafir rosu ca sa ma felicite. Era uimitor; in ciuda faptului ca nu am mai vorbit cu parintii mei de o groaza de timp, ei erau ultimul lucru la care ma gandeam in aceste momente. Si aceste momente se simteau ca si cum ar fi ore - simteam ca eram dislocata din corpul meu si priveam cateva amintiri pe un ecran mare.

Capul a inceput sa mi se invarte.

Mintea mi se slabea, si ultima amintire pe care am avut-o inainte sa nu mai pot sa gandesc a fost cand am ajuns prima oara in Londra.

Imi aminteam cat de fascinata eram de lumea straina, diferita. M-am indragostit de literatura, de sectiunile istorice din oras, si m-am indragostit de tot la prima vedere. Mi-am amintit cand am iesit din taxi zambind si privind Ochiul Londrei.

Stiam ca aici imi era locul.

Puteam sa simt.

Si acum, iata-ma, pe cale sa mor in Cheshire, un oras complet diferit.

Zayn vorbea cu mine, ii simteam respiratia suflandu-mi langa ureche, dar nu il puteam auzi. Era de parca lumea era complet tacuta - singurul lucru pe care il puteam auzi era respiratia mea neregulata si bataile inimii mele rasunand in mintea mea umbrita.

Ochii mi s-au inchis, gura imi era intredeschisa in timp ce rosteam ceva ce parea asa normal si automat. Nu gandeam acum - primeam cu drag intunericul invaluitor, primeam moartea care venea cu siguranta.

Harry.

I-am rostit numele, si capul mi-a cazut pe spate cand am simtit lumea cu susul in jos. In lumea mea totul era negru cateva momente; cel mai intunecat negru pe care l-am vazut vreodata. Era mai intunecat decat atunci cand m-am intalnit cu Harry in acea cladire - era mai intunecat decat atunci cand esti incuiat intr-un dulap.