UNFAIR

Capitolul 4

Sunt pierdută si rănită, atât psihic cât și fizic, simțindu-l pe el cum intră și iese din mine fără pic de milă. Îmi imaginez ce e mai rău după ce se va termina. Mă va omorî. Nu are cum să mă lase să trăiesc. Nu are inimă. E un monstru.

Brusc, îl simt cum iese din mine și se ridică in fața mea, eu trăgându-mi repede genunchii la piept, ghemuindu-mă pe sacii de gunoi, plângând. Nu pot face altceva. Aud dintr-odată un hohot de râs părăsindu-i buzele prin intunericul care ne înconjoară.

-Ești atât de bună, drăguțo. Mă mir că James te-a luat ca și fiică, nu ca jucărie pentru plăcerile lui sexuale, dar știi tu...

Nu poate să își termine propoziția pentru că în spatele lui apare o siluetă masivă, la fel, cu spatele la lumină, dar pot să îi văd părul cum o ia în toate direcțiile datorită vântului. Îl lovește. În cap. Cu o rangă.

Figura misterioasă se îndreaptă încet spre mine, făcându-mă să mă lipesc și mai tare de zidul rece. El se așează încet lângă mine, pe saci, scoțându-și la iveală chipul. E frumos. Foarte frumos. Are buze roz, foarte trandafirii, părul cârlionțat și foarte rebel, iar cel mai frumos lucru la fața lui sunt ochii. Acei ochi verzi ca jadul, pe care i-am mai văzut undeva dar acum nu îmi pot aminti unde.

-Viața este foarte nedreaptă uneori, nu? Toate se întâmplă când te aștepți mai puțin, glasul său se aude ca un ecou după ce își termină frază. Are un glas ușor răgușit, foarte atrăgător.

Încep să plâng și mi tare. El se apropie de mine, parcă dorind să mă tragă într-o îmbrățișare.

-Te rog, lasă-mă, spun printre hohotele mele de plâns.

-Nu vreau să îți fac rău. Vreau doar să te ajut. Haide să mergem din locul acesta. Imi e scârbă deja.

Nu mă mai opun, așa că încerc să mă ridic, dar durerea e prea mare așa că mă îmburd înapoi pe saci. Băiatul cârlionțat chicotește, dar asta doar mă enervează și mai tare. Dau să îi spun vreo două să nu mă uite cât trăiește, dar simt o mână cuprinzându-mi genunchii și alta așezată blând pe spatele meu. Mă ridică în brațe ca pe o mireasă și se îndreaptă spre strada principală, unde este o mașină neagră, pe care o recunosc din prima. Range Rover.

-Oh. Mașina asta..uhm..

-Da. E a mea, răspunde înainte să încerc să îmi termin întrebarea. Acum urcă. E frig afară iar tu nu ești tocmai îmbrăcată, spune trăgându-mă de mână spre locul pasagerului.

Mă așez pe scaun, căutându-mi o poziție cât mai confortabilă și fără să mi se vadă ceva, dar când băiatul misterios îmi vede disconfortul, îmi trage piciorele în poala lui, ajutându-mă să mă întind cât de cât. Pornește mașina, aceasta luând-o imediat din loc. El este atent la drum și îmi mai aurncă o privire din când în când, parcă să se asigure că încă trăiesc.

Îmi dres ușor vocea, încercând să îmi opresc lacrimile.

-Cine ești? De ce m-ai salvat? mă surprind și pe mine când deschid gura.

-Toate la timpul lor, Sierra, se întoarce spre mine cu un rânjet pe buze.

Replica asta. Nu. Cine e el? Replica asta am auzit-o doar la o singură persoana. James. Oh Doamne. James.

-Uhm...Ciudatule, pot să îmi sun tatal?

Mașina este imediat umplută de un râset încântător care în alte circumstanțe, m-ar fi făcut să mă topesc, dar foarte frumos: eu plâng, iar el rade.

-Ciudatule? Serios? Oh Sierra... Da. Poți. Uite telefonul meu, spune în timp ce își scoate telefonul din buzunarul din spatele blugilor să strâmți.