UNFAIR

Capitolul 11

Ori eu am halucinatii, ori în fața mea chiar este o pătură neagră frumos așezată pe jos, pe ea aflându-se două perine albe, iar în fața lor un coș mare de picnic ce pare a fi făcut din paie. Atracția cea mai mare este Harry, care stă întins pe pătură, rezemându-se pe cot. Sunt confuză. Foarte confuză. Ne naiba ar trebui să însemne asta?

-Vino, spune Harry când eu doar mă holbez. Stai jos, cred că avem multe de vorbit.

'Da Harry. Și eu cred că avem multe de vorbit. Adică tu ai omorât familia celei mai bune prietene și nici măcar nu ți-ai cerut scuze, adică nici bun simț să n-ai? Da Harry. Ești un criminal. Un insuportabil și nici măcar nu știu de ce mă tot apropii de tine. Ești doar un tâmpit egoist' las partea asta la o parte și murmur un "bine" în timp ce mă așez pe o bordură mică de lângă el. Harry face ochii mai și își rotește privirea spre partea lui dreaptă unde locul liber de lângă el se află. Sper că nu vrea să stau lângă el? Cum poate fi așa? Agh!

-Te ascult, îi spun și oftez.

-Uite, îl pot observa cum înghite în sec chiar după ce rostește cuvântul. Știu că am greșit, bine? Chiar știu la dracu! Dar nu te poți supăra pe mine pentru ceva ce s-a întâmplat și pentru ceva ce clar nu se mai poate face nimic, spune foarte neîntrerupt încercând să scape cât mai repede.

-Ba da Harry. Se mai poate face ceva. Eu, pot sta departe de tine, nu știu ce fac aici, acum. Nu știu de ce am venit, mă ridic și fac un pas departe de el pornită să plec.

El anticipează repede și se ridică în șezut. Îmi prinde încheietura mâinii din poziția sa, lucru care îmi face picioarele să se încurce între ele și să pic pe genunchii lui. Mâinile lui mari îmi prind talia și mă așează în poala lui. Obrajii mei prind o culoare puternică de roșu din cauza emoțiilor. Nu am mai fost niciodată atât de aproape de un băiat sau cel puțin nu înainte să beau ceva. Totul este atât de nou și vreau sa experimentez, dar nu știu dacă el chiar este băiatul potrivit.

-Nu o să poți sta departe de mine, șoptește seducător.

Știu asta. Știu că nu voi putea sta departe de el, dar chiar vreau asta. Sau nu? Îmi place să îl privesc, să îi aud vocea, să fiu lână el, să mă atingă. Mă simt altfel lângă el, dar pentru el e la fel  ca și cum ar fi cu orice altă fată.

-Și ce ai vrea să fac? Să stau și să privesc cum mă învârți pe degete? Când suntem singuri te comporți drăguț și vrei să îți repari greșelile, dar când suntem cu prietenii tăi, nu exist. Eu nu pot face asta. E un joc nebun. Tu ești nebun, las cuvintele să îmi scapă și parcă le regret.

Degetele lui încep să facă cerculețe mici pe spatele meu, lucru care îmi trimite fiori prin tot corpul.

-Tu ești cea nebună, spune el seducător. Nebună după mine, îmi face cu ochiul și își ridică colțul gurii într-un rânjet pervers, iar eu râd și îmi aplec capul în jos mișcândul ca și cum nu aș fi de acord cu ce a spus.

-Eu trebuie să plec totuși, spun și dau să mă ridic dar nu pot din cauza strânsorii sale. Nu mă strânge tare încât să mă doară, dar mă ține blocată în brațele lui mari.

-Nu pleci, spune iar eu aprob.

Nu știu nici măcar de ce nu îl înjur, îi spun tot în față și plec. Eu sunt doar de acord cu el. Are un control asupra și îmi e frică să nu ajung să fac lucruri pe care nu vreau să le fac defapt.

-Atunci pot sta și eu ca un om civilizat? întreb și gesticulez spre mâinile lui care practic le țin blocate pe ale mele. El aprobă și slăbește strânsoarea după care se întinde pe pătura neagră.