UNFAIR

Capitolul 12

Ethan îmi trage scaunul să mă așez, gest foarte elegant din partea lui, lucru care mă face să îmi ridic privirea spre el și să îi zâmbesc. Gesturile astea care le face constant sunt atât de frumoase încât te fac să îl iubești instantaneu. Să îl iubesc? Eu nu îl iubesc pe Ethan, eu nu iubesc pe nimeni. Ba da, îl iubești pe Harry. Aleg să îmi las conștientul să vorbească de unul singur și iau unul din meniurile pe care o doamnă de vârsta a doua le-a adus cu trei minute în urmă.

Nu știu exact ce aș dori să mănânc, așa că aleg meniul zilei. O salată de ton cu broccoli, iar Ethan insistă să luam și un vin roșu, care după spusele lui, este cel mai bun. Atunci când eram la orfelinat auzeam doamne vorbind despre Humble Grape și cât de gustoasă e mâncarea de aici, fapt care m-a făcut mereu să îmi doresc să vin în acest loc. Masa aleasă de Ethan este una la etaj, într-un separeu. Suntem doar noi doi aici și îmi place asta. Mă simt mai în largul meu.

-Și? Cum ți se pare liceul până acum? râde el știind clar ca apa răspunsul.

-E, îmi caut cuvintele adecvate. Plin de surprize, oftez.

Îmi place școala din simplul motiv că odată cu ea, am început să aflu adevărul despre mine și despre viața mea, dar recunosc că îmi plac și anumite ore.

-Tu te-ai născut aici în Londra? încerc să conversez cu băiatul din fața mea.

-Da, dar nu sunt doar englez, zâmbește. Sunt pe jumătate irlandez, din partea tatălui meu.

-Oh, deci știi dansul acela super complicat pe care eu nu îl voi înțelege nuciodată? încerc să mă exprim coerent dar eșuez. Chiar trebuie să învăț să mă exprim și să pot forma o propoziție care să fie înțeleasă.

Ethan râde de mine, dar îmi spune că știe dansul acela și că nu e chiar așa complicat cum eu l-am făcut să pară. Între timp ce ne ajunge mâncarea, purtăm o discuție interesantă despre film și teatru, iar el îmi spune că și-ar dori foarte mult să devină actor de teatru, să urce pe o scenă și să joace rolul personajului principal al unei comedii, lumea să râdă și să îl aplaude în același timp. Dar zâmbetul lui scade când îmi povestește despre faptul că tatăl lui nu îl lasă să facă asta.

-Mmm...ce bun e, zâmbesc referindu-mă la mâncare.

El își ridică mâna, dar eu nu înțeleg de ce o face, abia când văd că ia un șervețel să mă șteargă în colțul gurii unde o bucățică verde de broccoli a rămas. Mă înroșesc datorită gestului său din nou, dar parcă roșeața de pe pomeții mei își schimbă motivul, iar timiditatea dispare, apărând imediat furia. Furia, pentru că în încăperea alăturată nouă, băiatul înalt, bine făcut, câlionțat cu ochi de smarald, stă lângă nimeni alta decât Kimberly.

Încerc să mă stăpânesc și să nu mă ridic de pe scaun, să merg și să îi țip în față cât de nesimțit e, atunci când o sărută gingaș pe frunte. Ea îi zâmbește, iar Harry îi răspunde cu un zâmbet pe care nu l-am mai văzut până acum. Nu îl mai înțeleg deloc. De ce a venit aici cu ea? De ce fix acum sau de ce măcar a ieșit cu ea? Întrebările îmi dispar din minte când el se întoarce spre mine și mă privește. Îl văd cum vrea să îmi zâmbească, parcă, dar atunci când vede cu cine stau la masă, ochii lui devin negrii și îl observ cum își strânge pumnii pe lângă corp. Văd cum încearcă să inspire și să expire, dar nu reușește, așa că nu pot decât să îincerc să îi zâmbesc victorios.

-Sierra? Mai ești aici? mâna lui Ethan flutură în fața mea iar eu mă trezesc la realitate.

-Da, scuză-mă, încerc să ies din problemă fără să îi spun că Harry e doar la câțiva pași de masa noastră. Mă gândeam dacă să dau probă la majorete, e primul lucru pe care l-am găsit dar chiar cum îl spun, îl regret.