Îmi bați în piept... chiar dacă doare

REVERIE

Niciodată să nu-ți lași rănile să-ți transforme viața într-un câmp de luptă. Permite-le să înflorească, fiindcă frumosul atrage admirație în timp ce obscuritatea o înlătură.

Am înotat în acele ape și am simțit toate senzațiile care împiedică oxigenul să mai ajungă în plămâni atunci când rana devine din ce în ce mai adâncă.

Am trăit toate acele secunde în care îmi doream ca tot ce se întâmpla în jurul meu să nu fie real, ci doar creația unei minți mult prea obosite care nu reușea să facă diferența între un vis și un coșmar.

Nu pot să descriu cu exactitate stările care mă măcina. O amorțeală completă mi-a cuprins trupul și realizam cu și mai multă durere că nu mai aveam putere să mai dau frâu lacrimilor. Mă aflam într-un colț, separată de restul și nu înțelegeam în haosul din mintea mea care avea să fie calea cea dreaptă.

Nu înțelegeam cine sunt eu în toată suferința aia.

Nu înțelegeam în ce vise să mai cred.

Nu înțelegeam dacă ce trăiam era real.

... din păcate, se întâmpla, era realitatea mea.

Am înotat și eu în acele ape unde minciuna parcă devenise mai suportabilă decât adevărul.

Unde fericirea se îndepărta de mine cu pași vioi, iar eu nu puteam decât s-o privesc, fiindcă puterea să mă ridic s-o prind din urmă, n-o mai aveam.

Unde întunericul nu te mai înghițea, ci te apăra de restul, fiindcă la lumină puteau să iasă la iveală toate acele răni care nu se mai opreau din sângerat.

Am întotat și eu în acele ape unde am sperat că voi găsi fericirea.

Exact, asta facem noi oamenii, plecăm cu inima deschisă pe drum asemenea unor copii, sperând că restul vor întinde o mână care să te ridice atunci când ești la pământ, când tot ce fac ei e s-o întindă ca să se asigure că nu te vei mai ridica vreodată.

Ne punem speranța în oameni sau în oportunități noi, care, pentru început, ne ridică ca mai apoi să dea de pământ cu noi atât cât pot ei de tare.

În toată amorțeala care mă cuprinsese, înțelesesem ceva important, că mai întâi trebuie să cred în mine înainte să cred în restul, fiindcă numai eu știu cel mai bine câte furtuni am îndurat de-a lungul vieții și cât de mult am peticit la aceste răni, care par a nu se mai vindeca.

Într-adevăr, nu mai vor să se mai închidă, ci continuă să sângereze, unele dintre ele de atât de mult timp, încât mă întreb de unde mai vine tăria să cred că o vor face. În viață ajungi să te lovești de momente în care ce primești, nu e ceea ce meriți sau ceea ce ți-ai dorit, atunci totul se transformă într-un câmp de luptă unde fiecare pas pe care-l faci poate însemna un nou risc, o nouă rană sau inevitabilul sfârșit.

Din clipa în care am simțit primele gânduri, primele înțepături în suflet, am înțeles că drumul meu nu va fi plin numai de soare, ci umbrit și de nori uriași de ploaie.

Totuși, nu m-aș fi gândit că aproape o să mă înec.

Am plecat cu speranță și am revenit cu răni noi.