Îmi bați în piept... chiar dacă doare

13.

Cum se mai spune? Fii preocupat să-ți trăiești viața, nu de lucrurile care i-ar putea aduce sfârșitul.

Nu pot spune că viața mea s-a sfârșit, dar mă simt de parcă o bună parte din ea s-a dus odată cu pierderea singurelor mele amintiri legate de familia mea. Sau, mai bine zis, legate de acei membrii pe care nu voi mai fi în stare să-i strâng vreodată în brațe.

Am rămas acolo, pe podea, jelindu-mi pierderea. Două vecine de vârsta mea pe care le cunoșteam vag m-au ridicat și m-au dus jos, încurajându-mă să-mi revin. Când am ieșit lumea era atât de atentă la mine, de parcă făcusem ceva rău.

De parcă ucisesem pe cineva.

Din păcate nu realizau că singura persoană care fusese omorâtă eram eu. O bună parte din sufletul meu a dispărut pe podeaua aia.

Nu l-am mai privit nici măcar o secundă pe Jeremhy, fiindcă îmi era teamă de ce aș putea să-i fac dacă îl văd cumva zâmbind. M-am tras din strânsoarea celor două și am început să merg la pas, fără o direcție sau un scop.

Am plâns atât de mult încât plasturele de pe nas s-a umezit și a alunecat. Mă simt ciudat să-l port într-o parte așa că l-am dat cu totul jos.

Oamenii trec pe lângă mine, își dau coate și încep să șușotească, dar nici măcar asta nu poate schimba modul în care mă simt acum. În continuare mi se pare ireal tot ce mi se întâmplă, încă am speranța că ăsta nu e nimic mai mult decât un vis urât.

Nu se poate numi realitate nimic din ce trăiesc acum.

Am mai trecut o dată prin asta. Am plecat plângând de la garsonieră, neavând vreo destinație. Acum ca și atunci oxigenul mi s-a părut insuficient.

Sunt atât de pierdută că realizez târziu că cei din jurul meu au început să fugă, dar de ce? Atât de urât arăt? Mă întorc alene în secunda când cineva strigă cu putere să mă feresc. Nici măcar nu tresar la atenționarea bărbatului care mi-a strigat asta, ci mă chinui să rămân în picioare.

Două faruri puternice mă orbesc, iar sunetul frânei apăsate cel mai probabil până la fund mă face să strâmb din nas și să fac un pas în spate. Hyundai-ul negru s-a oprit la maxim douăzeci de centimetri de mine. Îmi șterg ochii, fiindcă nu văd prea bine din cauza plânsului. Nu realizez din prima cine este persoana care a coborât din mașină. Abia după ce i-am auzit vocea am înțeles că Iadul nu e pe sfârșite, ci tocmai urma să se dezlănțuiască.

— April?

Inimea mea primește un al doilea șoc pe ziua de azi.

— Xander, rostesc cu un glas plin de amărăciune.

Lasă portiera mașinii deschisă și se grăbește să vină în fața mea. Mă apucă de antebrațe, începând să-mi analizeze fiecare centimetru de piele cu o privire sălbatică.

— Ce s-a întâmplat?

E pentru prima dată când tonul lui sună compătimitor, nu plin de gheață. Buzele încep să-mi tremure și simt cum devin moale în strânsoarea lui.

— Mi-am pierdut aminitirile, izbucnesc și chipul mi se umple din nou de lacrimi.

Xander mă privește încurcat.

— Ce vrei să spui?

— Jeremhy e de vină. El mi-a luat tot! urlu cât pot de tare.

Toată expresia lui Xander se încordează la auzul numelui său. Strânge din dinți, apoi îl aud spunându-mi:

— Hai în mașină. Ești în siguranță acum, îmi vei putea spune pe larg ce ți-a făcut nenorocitul ăla.

Nu am puterea necesară să mă mai împotrivesc, așa că mă las condusă de el la mașină. Simt un fior pe șira spinării atunci când mă așază pe locul din dreapta șoferului și închide portiera.