Îmi bați în piept... chiar dacă doare

8.

Îmi simt corpul greu, iar mirosul de clor în combinație cu cel de medicamente face ca respiratul să devină o acțiune complicată. Când deschid ochii, nu reușesc să destind mare lucru, totul este în ceață. Durează secunde bune până când reușesc să distind tavanul alb, cu fiecare crăpătură care se întinde pe suprața sa. Strâmb din nas și când încerc să-mi mișc capul, simt o presiune puternică venind din zona nasului.

Apropii ochii și poate par ciudată, dar abia acum observ prezența unui tifon care îmi acoperă nasul. Încerc să respir pe nas, dar nu reușesc atât de bine. Amețeala care pune stăpânire pe mine este chiar mai rea decât m-aș fi așteptat.

Toată această stare de pierdere dispare atunci când sunt lovită în plin de imaginile pe care sunt convinsă că le-am văzut nu cu mult timp în urmă. Eram pe hol cu Darren, ne-am dus curioși spre mulțimea de studenți și în mijloculul ei se afla chiar Xander.

Era implicat într-o bătaie.

În minte îmi revine imaginea băiatului pe care l-a lăsat la pământ, dar și momentul în care am decis să mă amestec și am fost lovită. Aproape că izbucnesc în râs, fiindcă nu m-aș fi așteptat la una ca asta din partea mea. Mă doare destul de tare nasul, dar acum că îmi dau seama de tot ce s-a întâmplat, nu mă pot numi decât dezamăgită.

Scaunul care se află fix lângă patul meu este gol.

Mă blochez cu privirea asupra lui și simt cum mă cutremur. Analizez infirmeria, despre care nu pot spune că ar fi cea mai dotată. La câțiva metri de patul meu se află un birou, pe care stau așezate vată, spirt și niște seringi nedesfăcute. În spatele scaunului de la birou este un dulap alb în care presupun că se află diverse medicamente, judecând după lacătul uriaș care ține ușile închise.

Dau să mă ridic în șezut, exact în momentul când ușa din lemn, vopsită și ea cu alb, se deschide.

— Nu ar trebui să te forțezi, nu cumva să amețești.

Vocea grijulie aparține unei femei. Mă întorc spre sursa ei și rămân surprinsă. La nici zece metri de mine stă o fată suplă, la fel de înaltă ca mine, cu pielea foarte deschisă, ochii mari, negri și pomeți proeminenți. Pare atât de delicată, iar aspectul care mă face să o privesc chiar mai curioasă este părul ei. Îi ajunge undeva deasupra sânilor, dar nu asta este ce contează, ci culoarea lui. De un gri metalizat, cu șuvițe mov dispuse uniform, mă face să-mi doresc să am și eu atât de mult curaj încât să-mi fac o culoare mai nebună în cap. Pielea ei albă în combinație cu acel gri, o face să arate ca una din păpușile alea de porțelean.

O atingi și o mângâi cu grijă, de teamă să nu o rănești sau să o spargi.

Vine aproape de mine și își trage scaunul lângă pat. Oare ea este infirmiera? Din fericirea nu am venit prea des aici ca s-o cunosc. Pare de vârsta mea.

— Cum te simți? mă întreabă și îmi strânge umărul.

Pe sub mânecile halatului alb, observ o bluză din plasă neagră. Iar blugii negri, franjuri, i-am remarcat încă de când a intrat.

— Puțin amețită, dar sunt bine. Cum am ajuns aici?

Observ că încearcă să zâmbească și își retrage mâna de pe umărul meu.

— O mică altercație între doi studenți. Nu ar trebuie să intri între ei, dacă nu știi să lovești bine cu pumnul.

Realizez că face o glumă, dar tot ce reușește să obțină de la mine este un zâmbet șters, ceea ce pare s-o facă să-și recalculeze poziția față de mine.

— Când ai ajuns aveai o mică tăietură pe nas și sângerai. Probabil o să se învinețeacă puțin, asta dacă te întrebi de ce ai bandajul ăla.