Îmi bați în piept... chiar dacă doare

17.

Nici uimirea, dar nici indiferența nu mă pot descrie. Mă uit blocată la cele două în timp ce îmi readuc aminte de scurtul moment petrecut în compania fetei cu părul colorat. A părut puțin pierdută atunci când mă privea, dar nu a dat niciun semn că m-ar cunoaște sau că l-ar cunoaște pe Xander. Ciudat e că ei se știu și încă foarte bine, având în vedere că e fostul iubit al surorii sale, asta mă face să mă întreb mai tare de ce nu mi-a spus nimic despre el atunci când am întrebat-o cine m-a adus acolo.

De ce îl ajută?

— Așadar povestea asta este mai încâlcită decât am crezut noi.

Diana ne analizează pe amândouă.

— Ți-a zis ceva atunci când ai fost la infirmerie? mă întreabă.

— Nimic. Când am întrebat-o cine m-a aduc acolo nu mi-a menționat numele lui sau orice alt detaliu ca să îmi dau seama că el a fost acolo.

— Cât de ciudat, ea ar fi știut despre cine e vorba oricum. Plus că nu am auzit ca ea să facă vreun voluntariat pe acolo sau să ajute cu ceva.

Cam asta consider și eu.

— April, tu cum îl vezi pe băiatul ăsta? intervine Marriane.

Rămân câteva secunde în tăcere până când să dau un răspuns. Nu știu dacă este un răspuns potrivit, dar simt că e cel mai bun în situația asta.

— De cele mai multe ori nu-l înțeleg. Până acum a făcut foarte multe gesturi frumoase față de mine, dar aproape de fiecare dată când a înțeles că face un lucru bun, a trebuit să facă și ceva rău. Asta a fost și cauza pentru care nu l-am dat din prima la o parte, în sinea mea mă întreb de ce face asta și mai important e că nu l-aș putea crede că acțiunile lui sunt menite să mă impresioneze, pentru că o parte din ele sunt făcute fără ca eu să am idee. De exemplu m-a dus la infirmerie și a stat acolo, chit că eu nu credeam că e cineva acolo. Mă întreb câte alte lucruri a făcut fără ca eu să știu.

Marianne și Diana par că încep să contempleze asupra vorbelor mele. Poate suna ciudat sau nu, dar ceva din mine începe să bată mai tare atunci când îmi aduc aminte momentele în care a fost alături de mine și m-a ajutat.

Sunt cumva dezobișnuită de ideea de a fi ajutată sau salvată de cineva, pentru că în marea majoritate a situațiilor, m-am descurcat de una singură fără să aștept nimic de la mine. Fără să mă gândesc că aș putea apela la cineva să mă ajute. Încă de când am venit în Aberdeen am știut că nu voi avea pe nimeni și mă voi baza pe forțe proprii. Chiar și după venirea lui Darren, el a fost mai mult un sprijin moral decât un salvator. Un sprijin moral doar în momentele în care l-am lăsat să știe ce se întâmpla cu mine. Aș putea umple pagini în care să scriu momente în care mi-a fost greu, dar am încercat să mă scot de una singură din groapă înainte de a striga după ajutor.

Viața nu e întotdeauna roz. Drumul spre fericire e plin de gropi imaginare sau reale, tu alegi în care să cazi și din care să te ridici.

Voi fi rea pentru că mă gândesc așa, dar am avut momente în care duceam în spate foarte multă greutate pe umerii mei și așteptam parcă să apară cineva. Nu ca s-o ridice, ci ca să mă ajute s-o car.

De când Xander a apărut în viața mea, am simțit că am găsit pe cineva care mai ridică greutatea aia din când în când. Asta a fost cauza sincerității mele vădite față de el. Știam că, dacă voi începe să-i vorbesc despre ce mi se întâmpla mă va ajuta cumva. Cu toate că am fost conștientă că prețul pe care aveam să-l plătesc mai târziu va consta într-o palmă după mângâiere.

— Nu pot înțelege modul lui de gândire și de acționare.

Diana își așază coatele pe tejghea și mă privește drept în ochi.