Îmi bați în piept... chiar dacă doare

6.

Aproape tot drumul amândoi am fost extrem de tăcuți. Ne-am ferit privirile unul de celălalt și am fost atenți în cu totul alte părți. Atunci când am ajuns în fața blocului în care se presupune că locuiește, singurul schimb de priviri pe care l-am făcut a fost atunci când mi-a întins un hanorac de pe bancheta din spate. Fața lui exprimă scuze și regrete, în schimb eu continuam să-mi mențin postura defensivă și să privesc drept înainte de parcă nimeni și nimic nu m-ar putea zgudui.

Când am ieșit din mașină, iar picurii de ploaie mi-au lovit pielea am ținut ochii strânși închiși și m-am bucurat de acea senzație rece care mi se prelingea pe piele.

Am rămas așa preț de câteva secunde. Abia atunci am simțit că reușesc să respir cu adevărat pentru prima dată pe ziua de azi, încă încerc să rememorez toate momentele de astăzi și îmi vine din ce în ce mai greu să trec peste tot ce s-a întâmplat.

— Haide sus, o să răcești, aud în urma mea și ridic degetul arătător în direcția lui, având în continuare ochii închiși.

— Încă cinci minute, rostesc și îmi las capul mai mult pe spate.

Nu-mi pasă cât de ciudată mă crede în momentul ăsta, dar aveam nevoie de una ca asta. Dintotdeauna am adorat ploaia. Am reușit să găsesc atât de multă liniște în zgomotul ploii, încât nu pot să nu mă opresc măcar puțin atunci când simt picurii reci cum îmi ating pielea.

Sunetul gândurilor care nu-mi plac ajung să scadă atât de tare atunci când plouă.

— Să mergem, rostesc ceva mai zâmbitoare după ce deschid ochii și îl văd pe Xander cum stă cu capul plecat într-o parte, privindu-mă atent.

Își dă ochii peste cap și o ia înaintea mea spre intrarea în bloc. Din fericire locuiește la etajul unu al unui bloc cu doar trei etaje, așa că nu m-am obosit urcând treptele sau gândindu-mă despre ce am putea să vorbim în tot acel timp, fiindcă liniștea dintre noi a ajuns apăsătoare.

După ce descuie ușa îmi face semn să intru, având în continuare capul plecat în pământ. Reușesc să îngaim un scurt mulțumesc și intru, asigurându-mă că mă descalț la intrare. Nu aș vrea să se simtă obligat să strângă după mine sub nicio formă.

Fac câțiva pași în apartament și sunt surpinsă de goliciunea lui dacă aș putea-o numi așa. Imediat cum intri poți să vezi în partea dreaptă o bucătărie mică care are deschiderea cu tot cu sufrageria uriașă. O canapea imensă ocupă cel mai mult spațiu din ceea ce eu o văd ca pe o sufragerie, iar pe peretele paralel cu ea se află montată mobilă de culoarea gri și o plasma mică, care a fost lăsată să funcționeze în continuare. Cromatica e una simplă, mult negru, gri și alb combinat laolaltă.

De ce mi se pare atât de gol aici? Fiindcă nu văd nici măcar o poză, nici măcar un mic ornament care să spună ceva despre el, apartamentul ăsta arată de parcă noi vrem să-l cumpărăm și suntem la vizionoare acum.

Atât de trist și sobru.

— Bine ai venit, îl aud din urma mea și mă asigur să-mi las jos rucsacul în care am îndesat tot ce-am putut din hainele mele.

Marea majoritate sigur s-a udat de la ploaie, la fel ca hainele de pe mine, nu prea am luat detaliul ăsta în calcul atunci când m-am încăpățânat să stau mai mult afară.

— Drăguț loc.

— Mda, e mai mult decât pot să cer. Nu am decât o camera și sufrageria. Îți poți lăsa lucrurile liniștită în camera mea, în dulap vei găsi prosoape și haine de schimb, presupun că ești leoarcă.