Îmi bați în piept... chiar dacă doare

5.

Dacă m-aș putea întoarce în timp, aș alege să mă salvez înainte să încerc să-i ajut pe restul. Aș încerca să fac tot ce mi-ar sta în putință să fiu mai fericită înainte de-ai mulțumi pe restul.

Aș încerca să ofer șansa acestui suflet atât de pustiit să se bucure de toate lucrurile pe care le simte și de care se lovește în drumul său spre maturitate.

Aș face toate acele lucruri care ar conta mult mai mult pentru mine decât pentru restul.

L-aș lăsa să-și ia această gură meritată de aer ca să-l pot pregăti pentru tot ce urma să se întâmple.

Din păcate nu am fost atentă și l-am încătușat, l-am lăsat să zacă la pământ și să fie împins către prăpastie fără ca măcar să observ asta. Nici măcar nu am remarcat cum se apropiau atât de amenințător de mine din aceeași dorință, de a înjunghea câte o părticică mică din tot ce reprezentam. Credeam că în palma lor se afla o mângâiere, nicidecum că încearcă să-mi facă rău.

Aș vrea.

Mi-aș dori.

Aș fi putut.

A trebuit.

Lista poate continua cu atât de multe cuvinte asemănătoare, dar care au exact aceeași semnificație, aș fi..., dar nu am făcut nimic pentru toate astea, iar acest suflet plăpând nu s-a zbătut, ci și-a acceptat noile răni cu mâinile întinse larg. Nu m-am întrebat ce caută ele acolo, de ce au venit și ce urma să se întâmple cu mine, dar nu întotdeauna binele vine în pura lui existență, ci, fără să realizăm, nu e nimic altceva decât răul acoperit doar cu o mantie de bine și nimic mai mult de atât.

Strânsoarea venită din partea lui a fost blândă la început, ca mai apoi să simt cum țepi ascuțiți îmi sfâșiau pielea.

Ce mi s-a părut cel mai tragic în acel moment? Că nu eram forțată să rămân acolo și nici măcar nu mă gândisem să fug.

Rămăsesem, sperând că voi simți din nou acea căldură de la început, dar totul era rece... atât de rece.

Mă las pe spătarul scaunul și încep să rod guma de la creion, citind și recitind fiecare cuvânt, simțindu-le de parcă se răsucesc adânc în mine. Aș putea spune că ăsta e unul din puținele momente din viața mea în care mă simt dezbrăcată de sentimente și măști, iar adevărata eu ajunge să iasă cu totul la realitate.

Dintotdeauna mi-a plăcut să-mi las sentimentele pe hârtie, de fiecare dată se simțea ca o eliberare, de parcă o mare greutate ajungea să-mi fie luată de pe umeri, iat sufletul să respire pentru prima dată cu adevărat.

Mi-ar fi plăcut să pot să arăt lumii tot ce am reușit să creez pe parcursul anilor, dar mi-a fost cu adevărat teamă de afimare. A-mi lăsa fragmentele la disponibilitatea publicului ar fi asemănător cu mersul dezbrăcat în public, toată lumea ajunge să vadă ce ascund hainele tale. Așa se întâmplă și cu scrisul, oamenii ajung să vadă în adevăratele ei culori acea parte din tine pe care o ții ascunsă de restul... sufletul.

Pentru mine, scrisul nu înseamnă puterea de a înota mai departe, ci lupta de a rămâne la suprafață oricât de tare ajungi să te afunzi. De atât de mult timp mă chinui să nu ajung la fund, din fericirea am găsit acea parte din mine care reușește să stea la suprafață. Pe la începutul liceului tata mi-a oferit un caiet, avea coperți negre din piele, iar paginile erau complet albe.

Țin minte că era ziua mea și mă șocase să primesc un caiet atât de simplu de la el, nu i-am spus că nu-mi plăcea ce primisesem, dar cred că își dăduse seama de asta din tăcerea mea. Totuși, nu aș fi crezut ce important avea să ajung acest caiet pentru mine.