Îmi bați în piept... chiar dacă doare

9.

Ne privim atent unul pe celălalt. El tace. Eu tac. Cred că cele două minute aproape s-au scurs. Xander m-a eliberat din îmbrățișarea sa, iar acum nu face altceva decât să stea pe scaun și să se joace cu un pahar de plastic, inscripționat cu numele cafenelei.

Aș vrea să-i pot spune ceva, dar ce? Că are pantofii noroioși și nu trebuia să intre aici? Că, indiferent de ce s-a întâmplat în dimineața asta, nu consider că a reacționat cum trebuie? Să-l întreb de ce m-a lăsat singură? Să-i spun că cele două minute și junătate s-au terminat?

În fond, aș vrea să-l întreb mult mai multe lucruri.

Mă analizează atent. Observ cum ochii i se plimbă pe întregul meu corp, dar mereu revin asupra bandajului de pe nas. Când se fixează asupra lui, pot să văd cum adoptă o mină furioasă.

— De ce nu îți vezi de locul tău? îi aud vocea groasă deodată după minute în șir în care nu a făcut altceva decât să mă privească.

Întrebarea lui mă ia pe nepregătite.

— Serios?

Strâmbă din nas.

— Scuzele să știi că nu costă. Asta, arăt spre bandajul de la nasul meu, e din cauza ta. Dacă nu te-ai ostenit să rămâi cu mine la infirmerie, ai putea măcar să te prefaci că-ți pare rău.

Realizez abia după ce scap vorbele cât de penibilă am sunat. Îmi pot da seama de asta după cum i se curbează gura într-un zâmbet.

— Chestia aia, începe și indică spre nasul meu, e din cauza ta. Nu ți-am cerut să te implicit în asta, OK?

Îmi strâng pumnii pe lângă corp. Ceva din mine parcă se ofilește după ce îi aud vorbele, de parcă ar fi existat speranța ca el să-mi mulțumească în vreun fel.

— Pe bune, April, tu chiar te-ai așteptat că voi sta după tine?

Chiar așa? M-am așteptat la una ca asta din partea lui? Îmi fremăt buzele între ele și cu greu mă abțin să nu izbucnesc. Deodată pieptul meu pare mai greu, iar tensiunea din mine crește. În momentul ăsta nu mă doare atât de tare conștientizarea că el nu a vrut să fie alături de mine, ci faptul că eu am crezut că el ar face asta pentru mine. De parcă nu am mai trăit niciodată pe propria piele ce înseamnă să fii dezamăgit de oamenii la care te aștepți mai puțin.

Cu toate astea, în cazul lui se întâmpla ceva ciudat. Atât sufletul cât și creierul meu parcă nu vor să accepte asta. Nu au fost prea dese momentele în care s-a să mă simt așa. De regulă, nu mai ofer o a doua sau a treia șansă după ce am fost rănită.

— Atunci de ce ești aici, Xander? întreb și în ton mi se poate distinge dezamăgirea.

Tresar când fac din nou contact vizual cu el.

— De ce ai vrut să mai rămân de dimineață? Și mai devreme, când ai intrat, mi-ai făcut o astfel de primire, de ce, dacă tot nu îți pasă atât de tare?

Scapă paharul pe jos și își strânge pumnii pe genunchi.

Aleg să nu renunț atât de ușor și să continui să-l atac cu întrebări.

— De ce ai apărut ieri? Sau te-ai gândit că Jimmy mi-ar putea face ceva? Haide, Mianov, dacă nu îți pasă de ce ești acum în fața mea?

Vin mai aproape de el.

— De ce m-ai ajutat în dimineața aia la autobuz, când ar fi trebuit să cobori înaintea mea? Ce urmărești de fapt?

Mi-ar fi plăcut să pot continua valul ăsta de întrebări asupra lui, fiindcă îmi pot da seama cât de tare îl deranjează vorbele mele după modul în care maxilarele sale se strâng. Sunt luată prin surprindere când se ridică de pe scaun și mă prinde de mijloc, ca să mă ridice pe tejghea.