Îmi bați în piept... chiar dacă doare

2.

Privesc cerea pe care am luat-o de la secretariat și încerc să mă conving că asta e cea mai bună alagere pe care pot s-o iau. Trebuie să economisesc mai mult anul ăsta, mai ales că vom avea o festivitate de încheiere, apoi balul și nu am de gând să mă fac de râs. Banii de bursă plus banii pe care voi mai reuși să-i strâng, vor fi mai mult decât de ajuns.

Inspir cu putere și mă hotărăsc să o completez. În cazul în care propietarul nu va vrea să lase aceeași sumă, voi depune cererea. De această dată, timpul va fi cu adevărat dușmanul meu. Cu cât trece mai mult, cu atât scad șansele mele să prind un loc.

Poate voi avea noroc.

Pe la jumătatea cererii simt două palme mari cum mi se așază pe umeri. Aproape că sar de pe bancă ca să mă întorc să văd despre cine e vorba, norocul meu că nu am mâzgălit cererea.

După evenimentele de dimineață am rămas puțin încordată, încă mă gândesc de ce Xander a făcut pe eroul.

Pot să mă înșel în ceea ce-l privește, dar nu găsesc motive plauzibile pentru efortul lui.

Respir ușurată când îl văd pe Darren.

— Pe bune, chiar atât de urât sunt? se încruntă în direcția mea și își dezvelește dinții perfecți într-un zâmbet larg.

Încerc să zâmbesc și eu ca să acopăr surprinderea și îmi trec una din mâini prin buclele sale șatene. Acesta mă îmbrățișează strâns.

Darren e singurul meu prieten. Ne cunoaștem din școala generală, de când și-a vărsat sucul pe rochia mea preferată. Din momentul acela, destinul s-a asigurat ca noi doi să nu ne mai despărțim.

El e anul doi, după ce am terminat liceul nu știa încotro s-o ia. În schimb eu am știut mereu că vreau să studiez psihologia, așa că în toamna aceluiași an îmi făceam bagajele și mă mutam din Vermont.

N-aș fi crezut că nu o să mă mai întorc acasă.

Aproape doi ani mai târziu m-am trezit cu el în fața ușii mele. Tot nu știa ce să facă cu viața lui după facultate, dar s-a gândit dacă tot alege o facultate, să nu o lase singură pe prietena lui cea mai bună.

— Eram concentrată la hârtiile astea, spun și îi fac loc să se așeze lângă mine.

Ochii săi verzi încep să studieze cu atenție hârtiile. Observ în ei o tresărire atunci când înțelege despre ce e vorba.

Își ridică privirea și îmi dau seama la ce se gândește. Ridic din umeri când văd cum strânge di maxilar. Știu că mi-ar fi mult mai ușor dacă aș accepta ajutor, dar încă nu am găsit curajul necesar ca să-mi înfrunt trecutul.

— Trebuie să discutăm, April.

Tonul lui serios și privirea care nu se dezlipește de-a mea mă tensionează.

Îmbrăcat într-o pereche de blugi simplii și un tricou în dungi, încearcă să-și găsească cuvintele potrivite. În mare parte știu despre ce e vorba, ținând cont că, el s-a întors acasă, în Vermont, vara asta.

Acasă.

— Mama ta m-a rugat să ți-l dau atunci când mă întorc.

Abia acum observ punguța pe care o scoate din buzunarele blugilor.

Un nod puternic mi se formează în gât atunci când o aduce pe mama în discuție.

Se fac trei ani de când nu am mai mers acasă, iar noi două nu ne-am mai văzut. Ne-am mulțumit cu câteva apeluri scurte și mesaje.