Îmi bați în piept... chiar dacă doare

1.

Dimineața mea nu a început bine.

Pentru a mia oară mă întreb de ce nu am dat de carnet? Ahh, da! Îmi e teamă să conduc.

Răsuflu ușurată când ajung în stația de autobuz la timp, totuși nu apuc să mă bucur de prea mult aer curat pentru că deîndată ce urc, un miros putred combinat cu izul de transpirație mă invadează.

Strâmb din nas pentru că ăsta e cel mai puțin plăcut mod de a-ți începe ziua și nu reușesc să mă obișnuiesc cu rutina asta chiar dacă mă aflu în Aberdeen de trei ani. Încă mai trăesc cu speranța că se va schimba ceva cu diminețile mele.

Doar trăiesc cu speranța asta, nu fac ceva ca să și schimb ce se petrece în jurul meu!

Haide, April, ăsta e ultimul an de facultate. La anul vei avea parte de alte autobuze și mirosuri noi.

Încerc să-mi ofer susținere, dar sfârșesc stomacul pe dos. Înaintez spre locurile din spate și nu privesc fețele cu care m-am obișnuit. Aceeași muncitori de la aceeași firmă de construcții, aceleași expresii perverse atunci când trec pe lângă ei. Am devenit imună la astfel de persoane, dar nu neg că sunt momente în care nu știu ce să mă aștept de la unii ca ei.

— Bună dimineața, păpușa! Încă nu ai învățat că atunci când intri undeva se salută?

Ricky Moore.

Una din cunoștințele mele mai puțin plăcute din orașul ăsta. Dacă în decursul acestor trei ani o parte din colegii săi s-au mai schimbat, Ricky continuă să lucreze în același loc și să se ia de mine cu prima ocazie cu care mă vede. În trecut era mai nesimțit de atât, dar a înțeles că-și face singur probleme dacă nu mă lasă în pace, așa că acum ne mulțumim doar să ne luăm unul de celălalt ocazional.

Mijesc ochii spre bărbatul bronzat de la prea mult stat în soare și ochii negri ca smoala.

— Neața, păpușă, încerc să-l apostrofez și sunt convinsă că îmi poate citi greața de pe față.

Strânge din buze atunci când în jurul nostru se aud mai multe pufnete. Nu mă obosesc să port o conversație cu el, fiindcă mi-aș strica ziua.

Mi-am pregătit în geantă o carte pe care o s-o savurez pe drumul spre facultate. Măcar așa nu mai sunt nevoită să le văd fețele celor din jurul meu. Mai ales pe a prietenului meu bronzat care mă săgetează cu privirea încă de când am intrat. Pot simți asta cu toate că sunt cu spatele la el.

De data asta știu că n-o face pentru că e un pervers, ci pentru că l-a dernjat replica mea. Cu gândul ăsta în minte, adopt un zâmbet uriaș pe față.

Mă grăbesc să înaintez, dar în clipa când ridic privirea din pământ, constat stupefiată că locul meu este ocupat.

Expresia mea se schimbă dintr-una mândră, într-una supărată. Încerc să văd mai bine cine este persoana în cauză. Când ochii mei se întâlnesc cu ai străinului, simt cum sângele mi se blochează în vene.

Cu toate că e puțin cam nepoliticos, mă învârt pe călcâie rapid, rupând orice contact vizual cu respectivul.

Xander Mianov, îmi șoptește subconștientul de parcă și el s-ar teme să nu fie auzit. Înghit în sec și mă gândesc la grimasa pe care tocmai am făcut-o. Toată lumea ocupă câte un loc în autobuz. Toată lumea cu excepția mea.

Acela e locul pe care-l ocup de trei ani. Și de când s-a gândit una din vedetele facultății să vină cu autobuzul? Deobicei el e alături de prietenii săi, apar cu viteză în curtea școlii, exact ca în filmele de acțiune de la TV. Desigur, la pachet vin și fetele care stau să leșine când îi văd.