Când iubirea sună dar trecutul răspunde

Capitolul 5

Dimineața, la micul dejun, Ryu s-a așezat la o masă goală în cantină, ciugulindu-și mâncarea fără poftă. Mintea îi era încă preocupată de evenimentele din noaptea precedentă, plină de gânduri despre Brona. În ciuda încercărilor sale de a alunga aceste gânduri, se trezea uitându-se în jur, căutând o față familiară printre ceilalți tineri din tabără.

Brona a intrat în cantină, și-a luat mâncarea și s-a așezat la o masă din spate, singură.

Ochii lui au remarcat-o imediat. A încercat să se convingă că nu ar trebui să-i pese, că ar trebui pur și simplu să o ignore. Dar, spre surprinderea sa, s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat către masa ei.

„Hei" a spus el brusc în timp ce se apropia de masa ei, sprijinindu-se greu pe cârja sa. S-a uitat în jurul cantinei pentru un moment înainte de a arăta spre un scaun gol. „Eu, um... te deranjează dacă mă așez?"

Brona a ridicat privirea și cu o expresie neutră a dat din cap.

El a oftat ușor de ușurare, bucuros că ea nu i-a spus imediat să plece. A tras scaunul și s-a așezat, sprijinindu-și cârja de masă înainte de a se întoarce din nou spre ea. A existat un moment de tăcere stânjenitoare între ei înainte ca el să vorbească din nou, ezitând. „Cum, uh... cum ai dormit aseară?"

Brona a ridicat din umeri, privirea ei neîntâlnindu-i pe a lui. „Am dormit, asta e tot ce contează."

Ryu nu s-a putut abține să nu-și dea ochii peste cap la răspunsul ei, simțind un amestec de frustrare și enervare. Dar a împins acele sentimente deoparte și a încercat să-și controleze iritarea. „Desigur... bineînțeles că contează." A tăcut din nou, ciugulindu-și mâncarea pentru un moment înainte de a vorbi din nou. „Tu... uh... ai luat pastilele alea pentru adormit aseară, nu-i așa?"

„N-am mai avut pastile de două săptămâni," a răspuns ea. „Infirmiera nu vrea să mai cumpere."

El s-a încordat la răspunsul ei, strângând furculița în mână, degetele albindu-se. „Nu... nu luat nimic de două săptămâni? Atunci cum naiba ai dormit atunci?"

Ea a ridicat din umeri. „Dacă nu dorm o noapte, a doua zi sunt obosită și reușesc să dorm vreo patru ore."

El și-a încleștat maxilarul de frustrare. „Patru ore pe noapte? Asta nu e suficient, Brona. E departe de a fi suficient."

„Încerc, bine?" a spus ea, un indiciu de defensivă strecurându-se în vocea ei.

„Încercatul nu e suficient!" a spus el ferm, aplecându-se în față în timp ce iritarea îl copleșea din nou. „Doamne, cum poți fi atât de nepăsătoare în privința asta? Să te porți de parcă nu ar fi nicio problemă că nu dormi suficient?"

„Nu sunt nepăsătoare," a ripostat ea, ochii ei îngustându-se. „Doar îți spun fără să fac mare caz din asta."

„Nu e mare caz?" a repetat el, neîncrederea evidentă în vocea lui. „Brona, abia mănânci, abia dormi, și din ce văd, îți petreci cea mai mare parte a zilei în cabina ta. Este o mare problemă, fie că vrei să recunoști sau nu."

„Da, la infirmerie mi-au spus că este depresie," a spus ea încet, degetele jucându-se nervos cu marginea tăvii.

„Dar nu faci nimic în privința asta, nu-i așa?" a ripostat el, vocea lui ridicându-se. „Te porți de parcă ar fi normal să mergi în jur, să nu dormi, să nu mănânci și să faci cine știe ce singură în acea cabană."

„Ce descoperire, Sherlock! a murmurat ea, tonul ei plin de sarcasm. „Voi fi bine. Mă recuperez treptat... asta a spus Felix," a adăugat ea.

„Te recuperezi treptat? Prostii. Nu știu ce ți-a spus Felix, dar ceea ce faci acum nu este recuperare, nici pe departe."

„Oh..." Vocea Bronei s-a pierdut în timp ce se juca cu furculița în mâncare.

Ryu a privit-o cum se juca cu furculița, frustrarea lui transformându-se treptat în ceva asemănător îngrijorării. A oftat și a mormăit în barbă. „La naiba... nu înțelegi? Nu poți continua așa, Brona. În ritmul în care mergi, nu vei ajunge să te faci bine, doar vei continua să te afunzi și... și..."