„Îmi pare rău" spuse ea încet, vocea ei abia auzindu-se.
El fu surprins de scuzele ei, furia sa începând să se domolească la sunetul vocii ei. Oftă din nou, frecându-și fața cu mâna în încercarea de a se calma. „La naiba... nu spune că îți pare rău. Nu e vina ta, știu asta. Sunt... sunt doar îngrijorat, bine? Mă sperii de moarte, arătând ca o umbră a ceea ce erai."
Brona oftă, apoi se întoarse spre el cu un zâmbet larg. „Totul va fi bine."
El se încordă la zâmbetul ei brusc, surprins de schimbarea drastică a atitudinii ei. Îngustă ochii, privindu-o cu suspiciune. „Și care-i faza cu zâmbetul ăla? Nu poți să treci de la a arăta de parcă urmează să leșini la a afișa un zâmbet mare și a pretinde că totul e în regulă."
„Bineînțeles că pot. Se numește 'fake it until you make it.'"
„Asta e o prostie și știi asta," spuse el ferm. „Nu poți să te ascunzi în spatele unui zâmbet fals și să te prefaci că totul e bine. Nu e sănătos. Nu poți să continui să înghiți totul și să te prefaci că ești bine când evident nu ești."
„Tu faci asta" spuse ea, tonul provocator.
El se încruntă la acuzația ei, expresia lui devenind defensivă. „Nu... nu, nu fac asta" protestă el, vocea trădându-i vinovăția.
„Ba da, faci. Te-am văzut. Te doare piciorul, dar nu spui nimănui."
El ezită un moment, surprins de faptul că ea îl dăduse în vileag. Se mișcă pe scaun, fruntea i se încreți în timp ce evita privirea ei. „Asta... asta e diferit," mormăi sub suflare, evitând contactul vizual.
„Este?"
El oftă frustrat, ezitând înainte de a răspunde. „Da... este, bine? E doar un picior prost, nu e ca și cum umblu prin jur prăbușindu-mă de epuizare sau ceva."
„Nu e doar un picior prost."
Iritarea i se strecurară din nou în voce. „ Doar un picior prost, atât. Mă descurc. Nu am nevoie de... mila ta sau ce naiba încerci tu să faci."
„Oh... scuze."
El mormăi din nou pentru sine, iritarea începând să se estompeze pe măsură ce scuzele ei îl surprindeau din nou. „Nu mai cere scuze, bine? La naiba... faci asta mereu? Îți ceri scuze pentru orice?"
„Da... tot timpul supăr și deranjez oamenii... de aceea trebuie să-mi cer scuze."
El oftă frustrat, dând ușor din cap. „Nu mă superi, bine? Adică, da, poți fi al naibii de enervantă uneori, dar asta nu e ideea. Nu mai cere scuze tot timpul, nu trebuie să o faci. Cel puțin nu cu mine."
„Hm, bine."
Se mișcă din nou pe scaun, lăsându-se pe spate în timp ce îi studia atitudinea, căutând orice urmă de înșelăciune. „Deci... o să încetezi cu scuzele alea nenorocite, da?"
„Da."
El se relaxă puțin, ușurat că părea sinceră. „Bine." Se lăsă tăcerea pentru un moment înainte ca el să vorbească din nou, tonul său fiind mai serios de data asta. „Și cu zâmbetul ăla nenorocit? O să încetezi și cu ăla?"
„De ce? Nu-ți place zâmbetul meu?"
El scoase un oftat. „Nu te prosti, știi că nu asta am vrut să spun. Nu-mi place faptul că te prefaci că ești bine. Că pui un zâmbet fals de parcă ești perfect bine când evident nu ești. Nu... nu e sănătos."
Ea chicoti, umerii ei tremurând ușor.
El ridică o sprânceană la chicotul ei, iritarea revenindu-i din nou. „De ce naiba chicotești deodată?"
„Păi... adică e amuzant cum știi tot ce e greșit cu mine și eu nu pot nici măcar să mă prefac."
El dădu ochii peste cap, iritarea crescând din nou. „Nu e vorba de prefăcut, bine? E vorba de a fi sincer și de a admite că nu ești bine. Că ai nevoie de ajutor. Nu poți să continui să te ascunzi în spatele acelui zâmbet nenorocit și să te prefaci că totul e bine când clar nu e."
CITEȘTI
Când iubirea sună dar trecutul răspunde
Teen FictionÎn urma războiului brutal dintre sectoarele B3 și fostul F1, se stabilește o pace fragilă într-o tabără pentru supraviețuitori, în special adolescenți cu diferite abilități. Printre locuitori se numără și foști trădători pe care Ryu nu-i va accepta...
