Iubindu-i nebunia

Capitolul 2

Ian

—Axel! țp direct când intru în clădirea impunătoare.

Clădire care este tăcută și aerisită, cu un hol lung și un miros subtil de lemn și parfum scump. Pașii mei răsună pe podeaua de marmură până când îl văd pe fratele meu apărând dintr-o ușă laterală. Se apropie cu o față familiară, cea care spune clar: „fix acum te-ai gândit să mă deranjezi?” De data aceasta, are urme pe gât și o privire obosită, semn că nu a avut o noapte prea ușoară.

—Ce-i? mă întreabă el, cu vocea sa groasă, răgușită, ca de obicei când nu a dormit suficient.

—Îți dau ceva de făcut, îi spun pe un ton scurt, dar fără a mă opri din mersul rapid spre lift, mă găsești în birou.

—Nu poți găsi pe altcineva? întreabă, cu un gest plictisit și o privire dezinteresată.

—În tine am încredere,îi răspund sec, fără să mă uit la el. Îl privesc doar o clipă în ochi, pentru a-i transmite un mesaj clar. Apoi mă îndrept spre lift. Fratele meu își trage pașii în urma mea, refuzând să răspundă imediat. Ajungem în fața liftului, iar el mă urmează, încercând să-și ascundă disconfortul în fața unui moment pe care îl știe deja incomod.

—Iar i-ai trimis bani acelei fete? mă întreabă, cu un ton tăios, dar încă nesigur pe ce ar trebui să simtă.

—Te privește?întreb, în timp ce privesc înainte, ignorând încă frustrarea din vocea lui.

—Da, ești fratele meu și ar trebui să știu de ce bagi sume considerabile în contul unei necunoscute! răbufnește aproape țipând la mine, pe un ton nervos și reproșător, ridicând o sprânceană, dar totodată cu o privire încruntată care trădează neliniște.

—Avem atâția bani, de ce nu am vrea să ajutăm alte persoane? îi răspund cu calm, lăsând cuvintele să pătrundă în aerul tensionat al liftului. Vreau să dau impresia că discuția nu mă afectează, dar răspunsul meu sună aproape glacial, în ciuda calmului aparent.

—Să ajutăm? Bine, hai să donăm unei asociații de copii toți banii, însă nu ai vrea asta, trebuie să-ți ajuți iubițica. Nu m-ar mira să ai și un copil pe undeva! ripostează el, punându-și brațele la piept și uitându-se fix la mine.

—Nu e iubita mea și nu am niciun copil, îi spun, cu o fermitate care îl face să-și piardă pentru o clipă convingerea.

—Nu e nevoie să te enervezi, doar am zis, omule, răspunde el, zâmbind ironic, dar știind foarte bine că îmi face un joc riscant.

Îmi bag mâinile în buzunarele blugilor și scot telefonul și cheile mașinii, începând să mă pierd în gândurile mele.

—La ce ai nevoie să te ajut? mă întreabă Axel, în timp ce se îndreaptă fără nicio jenă spre raftul cu băuturi. Se servește singur, distrugând puțin din imaginea fratelui responsabil pe care mi-aș fi dorit să-l am.

—Nu cred că ai voie să bei până la 21 de ani, nu? îi spun, în ciuda faptului că am ajuns să nu mai fiu deloc sever cu el. Îi știu toate obiceiurile, așa că știu că, dacă nu-i dau eu băutura, o găsește singur, fără ezitare.

—Măcar să nu îți cheltui toți banii pe prostii, adaug, gândindu-mă la toate nopțile în care a risipit banii în cluburi și pe tot felul de viciu.

Închid o clipă ochii și expir ușor, simțind cum tensiunea se acumulează în jurul meu. După o pauză, răspund calm, dar cu un ton de autoritate:

—Ai răbdare să vină restul.

—Restul? întreabă Axel, cu o ușoară neliniște în voce, știind că, dacă spun „restul”, atunci înseamnă că este vorba despre Ryder și Kai, cei care nu mai au nevoie de prezentare.