Iubindu-i nebunia

Capitolul 1

Partea I

Jennifer

Urăsc dezordinea. Din păcate, cuvântul „dezordine” o descrie perfect pe Vivianne, prietena mea cea mai bună. Biroul meu este o imagine a ordinii și a organizării, fiecare dosar și fiecare obiect își au locul lor, dar biroul ei... e coșmarul meu personal. Mă gândesc că, în săptămânile în care a locuit cu mine, când încerca să țină totul în ordine, a fost probabil o luptă constantă. Probabil că era un chin pentru ea să trăiască așa.

Mă strecur între scaunele din fața mesei și încep să răsfoiesc teancurile de hârtii din speranța că voi găsi dosarul pe care trebuie să-l lucrez astăzi. Cum a făcut fix azi de nu a venit Vivianne la muncă? Mă gândesc enervată. Este o adevărată provocare să găsesc numele „Ian Reyes” într-o mare de dosare împrăștiate.

Astăzi, trebuia să dau interviul unui agent FBI. În loc să mă relaxez cu o cafea, mă aflu aici, căutând frenetic printre documentele aruncate. Partea bună este că, cel puțin, voi scăpa de căldura infernală din birou. Aparatul de aer condiționat s-a stricat acum câteva zile și, de atunci, suntem condamnați să ne topim în căldura asta apăsătoare. Măcar interviul va fi într-un local aflat la periferia orașului. Nu a fost alegerea mea, sincer. Dacă ar fi depins de mine, l-aș fi organizat într-o cafenea din colțul străzii, chiar dacă agentul FBI ar fi fost cineva important. Nu mi-au plăcut niciodată oamenii legii, indiferent de gradul lor. De obicei, interviurile cu acești agenți sunt... prea formale, prea... mecanice.

Privesc ceasul de pe încheietura mâinii: 12:27 p.m. Deși îl am de ani buni, ceasul meu nu m-a lăsat niciodată la greu. De argint curat, cu cristale de diamant incrustate, este singura amintire pe care o am de la bunica mea. O voi păstra până când va veni rândul meu să-l dau altor generații. Arunc o privire încă o dată la ceas. Mă grăbesc, interviul începe în mai puțin de 30 de minute.

În sfârșit, găsesc dosarul, ascuns undeva sub o mare de hârtii împrăștiate. Ar trebui să le pun în ordine într-o zi. Dar, sincer, dacă aș face asta, probabil Vivianne m-ar arunca de la etajul 7 pentru că am distrus „ordinea” ei. Zâmbesc la gândul acesta și mă uit la dosar. Negru, ca noaptea. Ar fi trebuit să mă aștept la asta.

Ian Reyes. 19 august 1998. 28 de ani. Este cu doar patru ani mai mare decât mine, destul de drăguț. Privesc fotografia. Arată bine, nu pot nega. Părul șaten,lung în față și dat pe spate cu volum, e perfect. Privirea lui, atât de intensă și încruntată, pare capabilă să distrugă tot ce îi iese în cale. Ochii lui negri sunt de o nuanță înfricoșătoare, potrivită cu mandibula puternic conturată și maxilarul încleștat. Nu am mai văzut un om care să arate atât de... bine. În fotografie poartă o jachetă neagră care îi pune în valoare umerii drepți. Cu siguranță arată a agent FBI.

Citesc mai departe fișa lui. Are un frate și părinți în viață. Pare normal. Nu există niciun detaliu despre prieteni sau cunoștințe apropiate.

Închid dosarul și ies din biroul prietenei mele, intrând în al meu. Îmi iau geanta neagră Guess, mă asigur că am cheile de la SUV-ul meu alb și telefonul în buzunarul din spate al blugilor gri. Arunc o privire în oglindă. Port un tricou negru cu mânecă scurtă și guler bardot , blugi straight gri deschis și pantofi sport maro cu alb. Părul blond mi se lasă liber, iar cerceii lungi din argint cu stele strălucesc ușor atunci când mă mișc. Nu sunt prea machiată, dar un pic de ruj nude, rimel și eyeliner mă fac să arăt prezentabil.

Da, sunt pregătită. Totul va fi bine.

Ieșesc din birou, iau liftul până jos și privesc ceasul: 12:43 p.m. Sper că nu întârzii.