Iubindu-i nebunia

Capitolul 8

Jennifer

Mă trezesc brusc. Încă sunt în fața ușii, întinsă pe jos,cred că e trecut de miezul nopții. Îmi simt lacrimile uscate pe toată fața, clipesc de câteva ori și mă ridic sprijinită de o mână.

Se aud pași. Îmi lipsesc deodată urechea de ușă încercând să disting orice mișcare.

O ușă de deschide sau închide. Nu îmi pot da seama.

O voce se aude înnăbușită.

—… e 5 dimineața… unde… moartă… vin imediat.

Măcar am aflat când m-am trezit.
Îmi trec cealaltă mână prin păr și mă ridic deodată. Pașii se aud din ce in ce mai îndepărtați. Încep să număr până la zece. Unu…doi… îmi pun mâna pe mânerul ușii…trei…patru…cinci…apăs pe el…șase…încep să deschid ușa cât să privesc,nu mai mult de un centimetru…șapte… opt… noua… nu e nimeni…zece… ies pe hol.

Închid încet ușa din spatele meu și expir profund. Înaintez și deschid ușa din față mea. Exact cum am bănuit,nimeni nu este aici. Închid ușa și pășesc înainte. Camera nu diferă cu mult de a mea,doar câteva rafturi pline cu alte cărți de inginerie. Hârtii aruncate la întâmplare. Arunc o privire în jur, noptiera!
Mă duc fix acolo și văd un telefon,la naiba, trebuie să mă mișc repede, dacă o să vină înapoi?
Deschid sertarul sperând să găsesc ceva. Nimic. E gol. Procedez la fel și cu cealaltă noptiera. Parcă nu ar locui aici. Mă uit la dulapul de lângă baie. Doar nu și-ar ascunde nimic in haine…

Câteva secunde mai târziu îi umblu prin cămășile aranjate că linie sau costumele de la cele mai cunoscute firme. Renunț când nu găsesc absolut nimic. Îmi întorc din nou capul spre telefon. Senzația că sunt urmărită apare din nou. Se strecoară încet și cu grija printre oasele mele. Nu e frig, însă mai am puțin și tremur.

Haide odată,Zora Jennifer! Încerc să mă încurajez singura și corpul meu o i-a singur înainte spre a apuca telefonul. Îl deschid. Te rog, să nu aibă parolă!
Mă uit la ceas, 5:23 am. Încerc să-l deschid. Introduceți parola. La naiba!

Haide, Jennifer adu-ti aminte. Ian Reyes,Ian Reyes,Ian Reyes…august… 19 august…'98.
1998. Nu… ar fi atât de ușor… tastez rapid 1998. Parolă incorecta. Încerc invers. 8991. Parolă incorecta. Trebuie să fie ceva. Orice. Mai încerc câteva coduri. 1234…9918…2819… nimic. Ian Reyes. 3…5… 3535. Nimic. Ian… trebuie să vină de la ceva,poate nu are cum… Tastez încă o dată 6565.

Îmi aud inima bătând. Ca un joc repetitiv. Bum-bum… bum-bum…

Telefonul se deschide. Însă nu apuc să fac nicio mișcare. Pași. Se aud pași.
Deodată încep să respir mai repede decât aș fi alergat la un maraton. Închid telefonul și îl pun unde l-am găsit,iar eu mă bag deodată sub pat. Sper să nu fie vreun cadavru in spatele meu, altfel mă jur că l-aș omorî pe Reyes cu mâine goale.
Ușa se deschide și văd o pereche de bocanci negrii in stil militar. Se apropie de mine,cred că își ia telefonul. Reușesc să fac imposibilul aproape nerespirand  când rămâne o clipe pe loc.

Ce tot face? Aud niste bipuri încete... sună pe cineva?

— Γεια σου γιαγιά! spune deodată și tresar.

Cu cine vorbește și de ce o face in altă limbă? Așa mi-a spus în mașina. Cuvintele alea ciudate.

Nu aud ceea de îi răspunde persoana însă el continuă să spune cuvinte pe care nu le înțeleg,nici măcar nu aș reuși să le pronunț.

Câteva momente mai târziu bocancii nu mai stau langa pat și se îndepărtează de mine. Îmi permit să expir.

Îl văd cum deschide ușa și pleacă. Mai rămân câteva secunde sub pat. Mă ridic de pe jos și încerc să o i-au pe urmele lui. Construcția casei este total diferită din ceea ce am văzut până acum ceea ce îmi îngreunează complet munca. Pe acest hol se află decât două camere. Scările sunt complet derutante fiecare ducând în alt loc. De jos de aud voci.