Iubindu-i nebunia

Capitolul 3

Ian 
Închid ochii și amintirile mă copleșesc. Certurile cu părinții, plecarea în club, noaptea cu Jennifer. Ziua în care am devenit mai mult decât un monstru, mai mult decât un criminal. Un martir. Trupuri îngropate peste alte trupuri, incendiul care a mistuit casa. Totul a fost doar vina mea.

Dacă nu le-aș fi spus părinților că vreau să renunț la "afacerea de familie", dacă nu aș fi fost amenințat cu moartea de propriul tată... nu aș fi reacționat așa. Nu aș fi scos pistolul și nu l-aș fi împușcat de patru ori. Iar mama... nu merita un asemenea sfârșit. Totul fusese premeditat, nu s-ar fi întâmplat atunci, dar într-o zi ar fi trebuit să se întâmple. Sângele care curgea pe podeaua casei nu trebuia să fie al tatălui meu. Nu trebuia să o văd pe mama înghețată, privind cu ochii mari la mine, ca la un criminal. Nu aș fi vrut să o aud strigându-mi numele în timp ce ridicam arma spre ea și apăsam pe trăgaci. Nu am vărsat nicio lacrimă pentru ei. Nu meritau. Chiar dacă eram frânt de durere, nu am putut să recunosc niciodată ce am făcut. Nu meritam să ajung în închisoare.Aveam doar 21 de ani, aveam toată viața în față.

Nu îmi amintesc exact când i-am sunat pe Kai și Ryder. Nu puteam să fac asta singur, erau părinții mei, totuși. Morții dinaintea lor erau doar necunoscuți, dușmani, greșeli. Dar ei... ei erau familia mea.

Nu m-am mișcat nici măcar o clipă până când Kai nu a apărut. A rămas pe pragul sufrageriei și am simțit cum mă privea. Nu era uimire, ci frică. Ar fi putut să mă omoare și pe mine, și pe Ryder, cu aceleași mâini.

— Frate, lasă pistolul jos... mi-a spus încet.

Am încercat, dar conștiința nu mă lăsa. Nu puteam să dau drumul la armă.

Am văzut cum se apropie de mine și îmi smulge pistolul din mână, aruncându-l la capătul camerei. Când ochii mei i-au întâlnit privirea, a tresărit. Nu avea expresie. Dar știam că în acei ochi se citea dorința de a ucide.

Nu a trecut mult până când Ryder a apărut. S-a uitat, pe rând, la mine, la Kai și la cei doi morți, oftând, apoi a venit cu un plan.

Trebuia să acționăm rapid, să nu fim prinși și cu orice preț să nu vină fratele meu acasă. Am acoperit trupurile cu pături, le-am aruncat în portbagaj. Eu și Ryder am strâns tot ce se putea din casă: bani, bijuterii, tot ce părea de valoare, în timp ce Kai a dispărut pentru câteva minute să aducă canistre de kerosen. Când s-a întors, am început să udăm toată casa cu benzină și apoi i-am dat foc. Pe când băieții păreau că regretă, eu... eu eram mulțumit.

Am plecat toți cu mașina mea spre cimitirul de la capătul orașului. Din fericire, nu era nimeni acolo, dar nu înseamnă că nu am fi putut fi prinși. Mai erau câteva ore până se făcea noapte. Am urcat pe dealul de lângă cimitir și am privit cum casa copilăriei mele ardea din temelii. Mansarda s-a prăbușit, iar lângă casă, la o distanță considerabilă, se aflau echipaje de pompieri, poliție și ambulanțe. Cineva văzuse fumul și sunase la 112.

Era deja prea târziu. Nu mai aveau ce salva.

Nu l-am văzut pe Kai când s-a întors cu o sticlă de whisky. O dădeam de la unul la altul, iar până la căderea nopții, totul era distrus. Fratele meu continua să mă sune, dar am închis telefonul și am continuat ceea ce aveam de făcut. Eu și Ryder săpăm... sau mai bine zis, dezgropam alți morți. Mormântul nu părea vechi, maximum două săptămâni. Claryssa McCambell, o bătrână care murise la 76 de ani. Deasupra ei, fără sicriu, am aruncat-o pe mama. Va dispărea repede, fiind mâncată de tot felul de gândaci, lăsând în urmă doar oasele, pline de venin. Lângă ea, un mormânt mai vechi, cel al lui Jonathan McCambell, probabil soțul ei, îl va găzdui pe tata pentru o perioadă lungă.
Acum, Hector și Layla Reyes nu mai existau.