UNFAIR

ATENȚIE! All right reserved-2015
©gihhsow

PROLOG

-Fugi! strigă una din vocile care mă înconjoară.

Nu mai sunt atentă la cine îmi spune şi îmi las piciorele să aleagă în locul meu. O iau prin pădurea întunecată, neştiind unde fug. Brusc, mă împiedic de un buştean din cauza lacrimilor care mi se scurg pe faţă. Sunt doar eu, în întuneric. În spatele meu aud focuri de armă, ţipete, însă nu am de gând să mă opresc.

M-am îndepărtat mult de clădirea abandonată şi ciudat că nimeni nu a venit după mine. Poate nu şi-au dat seama sau mi-au pierdut urma. Nu m-aş mai opri din alergat, acum când viaţă mea atârnă de un fir de aţă, însă nu mai rezist şi mă las în fund pe pătură de frunze din pădure fiind mult prea obosită să mai alerg, rezemându-mă de un copac butucănos gândindu-mă la viaţa mea de tot rahatul. Ştiam de la început că aici se va ajunge. Ştiam că dacă întru în jocul lui o să am doar de pierdut. Ştiam că dacă îi voi cădea în plasa o să sufăr şi eu şi familia mea. La naiba! Chiar ştiam. L-am lăsat să se joace cu mine, să mă domine. Am fost cea mai mare proastă crezând că o să îi câştig propriul lui joc.

Scutur din cap în semn negativ. Nu. Asta nu se poate întâmplă. Nu îi pot lasă pe toţi în urmă. Nu pot doar să plec. Nu după prin câte am trecut cu ei.

Brusc, aud sunetul unei crengi uscate rupte. Primul gând este cel da a o lua la fugă, dar dacă are o armă la el, oricine ar fi, ar trage fără să se gândească de două ori. Îmi opresc suspinele, fără să fac zgomot şi mă foiesc puţin, ducându-mi mâna la spatele blugilor unde o armă se află. Prind mânerul, scoţând-o silenţios afară. Aud sunetul paşilor mult mai aproape de mine pe frunzele uscate. Un singur gând îmi străbate mintea în momentul acesta. Sfârşitul a venit.

Dintr-odată îmi amintesc de unul din telefonaele mele. Ştiu sigur că ăsta nu mi l-au luat pentru că nu au avut timp de o verificare completă. Scot telefonul cât mai puţin zgomotos posibil din sutienul meu. Norocul meu că e luminozitatea dată la minim. Nu stau să mă gândesc de două ori şi il apelez pe Harry.

-Alo? vocea lui răguşită se aude la capătul firului.

-Pădure, îi şoptesc foarte încet, însă cât să mă poată auzi, cu un ton terifiat şi foarte speriat pentru că paşii se aproprie din ce în ce mai tare.

-Ce pădure? a răspus repede Harry foarte îngrijorat şi l-am putut simţi cum se îmbracă.

Setez repede volumul pe mut şi las telefonul pe jos, cu ecranul întors, sper doar să apuce să îl localizeze, dacă nu s-a prins unde sunt. Îmi pregătesc arma. Sunt sigură că ştie că sunt aici şi cine sunt. Eu îl simt pe el. Acum trebuie să aştept. Asta e singurul lucru care îl pot face. Să aştept. Să aştept să atace. Dintr-odată paşii se opresc aşa că eu trebuie să gândesc limpede. Mă sprijin pe mâna dreapta, cea în care nu e arma şi mă ridic uşor şi silenţios în picioare, dar esuez. O frunză se foşneşte sub piciorul meu, iar râsul lui malefic a sparge toată liniştea înconjurătoare. Râsul acela înspăimântător care vrea răzbunare. Tânjeşte după asta. Amuzant faptul că nici în ziua de azi nu ştie adevărul. Trăieşte în minciună şi în ură, fără să asculte de nimeni. Îi place viaţă asta cu arme, droguri şi crime. Poate să pună capăt dar nu vrea. Îşi cere moartea iar dacă eu voi fi nevoită să i-o ofer o voi face. Trist este că şi eu fac parte din toate astea. Mi-aş da şi o mâna să pot să schimb totul, însă odată ce intri în joc, nu mai poţi ieşi. Oricât aş fugi sau m-aş ascunde, tot aici aş reveni. Soarta te găseşte oriunde ai merge. Brusc, gândurile mele sunt total oprite de o armă îndreptată spre capul meu.