ȘEFUL MAFIEI

Capitolul 7: Cine Ești Și Ce Vrei De La Mine?

Edwin

Dimineața fusese întunecată și rece, dar căldura din cafenea era reconfortantă. M-am așezat la masa din colț, având spatele la intrare, cu speranța că nu voi fi observat prea ușor. Am deschis jurnalul meu și am început să notez câteva gânduri, dar concentrarea mea era fragilă. Deși încercam să mă pierd în paginile vechi și să îmi îndepărtez mintea de evenimentele recente, gândurile mele nu îmi dădeau pace.

Atunci, am observat-o. Era acolo, într-un colț al cafenelei, la o masă situată strategic, unde putea să observe fără a fi văzută. Deși fața ei era parțial acoperită de gluga trasă, am recunoscut-o imediat. Era ea, femeia care a avut grijă de mine în acea noapte tulburătoare, când accidentul m-a lăsat în pragul morții.

M-am simțit copleșit de un amestec de emoții. Pe de o parte, eram recunoscător că era acolo, în apropiere, dar pe de altă parte, mă simțeam vulnerabil. Îmi era teamă că prezența mea ar putea fi o întrerupere nedorită, așa că am făcut tot posibilul să îmi continui rutina normală, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am comandat ceva de băut și am încercat să mă implic în conversația cu Giona, femeia care mă însoțea. Însă, atenția mea era constant distrasă de gândul că ea ar putea să observe fiecare mișcare a mea. Îmi doream atât de mult să mă apropii de ea, să îi explic tot ce simt și să îmi cer scuze pentru neclaritatea din viața mea.

În acel moment, când am încheiat discuția și ne-am pregătit să plecăm, am decis că nu mai pot amâna. Am avut sentimentul că trebuie să fac ceva, să încerc să mă reconectez cu ea. M-am dus la angajați și i-am întrebat dacă o cunosc pe fata care a stat în spate. Spre norocul meu, una dintre angajate o cunoștea și mi-a dat numărul ei.
Am plecat înaintea ei, dar gândul că ar putea să nu mă observe deloc mă îngrijora.

Ajuns acasă, am stat în fața ecranului telefonului meu, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Mesajul pe care l-am trimis era simplu, dar încărcat cu dorința mea de a o face să înțeleagă că nu am uitat-o și că am fost constant preocupat de ea. Speram că mesajul meu va ajunge la ea în momentul în care avea nevoie de răspunsuri și că va putea să înțeleagă că, dincolo de întâmplările neplăcute, dorința mea era sinceră.

„Poate crezi că am uitat de tine, dar te-am căutat în fiecare zi!"

După ce am trimis mesajul, am așteptat cu sufletul la gură. Mă temeam că poate era prea târziu, că poate ea nu ar dori să mai audă de mine. Însă nu aveam altă opțiune decât să sper. Am realizat că, în căutarea mea de a găsi sens și de a repara greșelile trecutului, am fost ghidat de dorința de a o găsi și de a-i arăta că, în ciuda întâmplărilor, încă îmi păsa.

Între timp, am început să reflectez asupra întregii situații. Mi-am dat seama că întâlnirea noastră din cafenea nu fusese întâmplătoare și că aveam o oportunitate de a repara lucruri care păreau irecuperabile. Poate că tot ce aveam nevoie era să fiu sincer și să dau tot ce am mai bun pentru a reconstrui ceea ce părea pierdut.

M-am așezat pe pat, privind la tavan, întrebându-mă ce răspuns voi primi și ce direcție va lua această poveste. Însă, indiferent de cum se va desfășura totul, am decis să continui să încerc și să nu renunț. Era singura cale de a găsi un sens în haosul emoțiilor mele și de a îmi urma inima, chiar și în fața incertitudinii.

Dimineața a fost lentă și tăcută, cu cerul gri și ninsorile căzând într-un dans plictisitor. Am așteptat cu sufletul la gură răspunsul ei, dar când telefonul a vibrează, aducând cu el mesajul pe care îl speram, am simțit un amestec de ușurare și anxietate. Am deschis aplicația de mesagerie și am citit mesajul ei simplu și direct: