ȘEFUL MAFIEI

Capitolul 16: Edwin Și Situația Din Catacombe

Eleda

Privirea lui mă captiva, iar simțurile îmi erau învăluite într-o combinație tulburătoare de fascinație și teamă. Îmi simțeam bătăile inimii accelerând pe măsură ce privirea lui intensă nu mă elibera, pătrunzând adânc în sufletul meu, ca și cum ar fi căutat să descopere fiecare secret pe care îl ascundeam.

„Nu te poți întoarce acum", a spus el, vocea lui scăzând până la un șoaptă seducătoare.
„Nu după ce ai văzut ce ai văzut. După ce ai simțit ce ai simțit."

Cuvintele lui îmi răsunau în minte ca o promisiune interzisă, iar în acel moment am realizat că nu era doar o promisiune interzisă, ci un avertisment despre lumea în care mă afundasem, o lume din care nu mai aveam cum să ies nevătămată.

Mâna lui a coborât încet pe linia gâtului meu, până la claviculă, iar fiecare atingere îmi trezea pielea la viață. Am încercat să-mi controlez respirația, dar fiecare parte a trupului meu părea să răspundă în locul meu, trădând dorința ce clocotea sub suprafață.

„Nu îți poți imagina ce se află dincolo de ușile pe care ai avut curajul să le deschizi" , a continuat el, privirea fixată asupra mea, la fel de intensă ca și atingerea lui.

„Dar acum ești parte din asta, fie că vrei sau nu."

Mi-am înghițit nodul din gât, simțind că sunt la un pas de un abis necunoscut, iar el era singura constantă în acea prăpastie de întuneric. Cu toate astea, o parte din mine, cea care încă mai păstra fragmente de rațiune, se întreba dacă era un prădător sau un salvator. Sau poate amândouă. Ispita de a ceda în fața lui devenea tot mai irezistibilă, dar umbrele ce îi dansau în privire îmi sugerau un secret mult mai adânc.

„Ce e locul ăsta?" , am întrebat cu vocea aproape pierdută, răscolită de confuzie și dorință.
„Și cine ești tu cu adevărat?"

Un zâmbet abia perceptibil i-a jucat pe buze, dar nu era un zâmbet de ușurare. Era unul misterios, ca și cum răspunsul la întrebare era mult prea complicat sau mult prea periculos pentru a fi rostit.

„Aș putea să-ți spun, dar ar schimba totul." , a răspuns el, privindu-mă ca pe cineva deja prins în plasa unui joc al minții din care nu mai exista scăpare.
„Dar, mai bine... simte."

Înainte să pot replica, m-a tras mai aproape, iar buzele lui le-au atins pe ale mele, ușor la început, ca o tentație. Dar curând, sărutul a devenit mai adânc, mai intens, plin de o nevoie aproape feroce. Era ca și cum fiecare emoție întunecată dinăuntrul lui exploda într-o singură mișcare. M-am pierdut complet în acel moment, uitând de pericolele care mă înconjurau, de frica ce îmi pulsa în vene. Tot ce mai conta era senzația copleșitoare a lui, învăluindu-mă cu fiecare atingere, ca o furtună care îmi prăbușea toate barierele.

Când s-a retras, ochii lui erau mai întunecați ca niciodată.
„Acum știi" , a spus el.
„Ești înăuntru. Și nu vei mai fi niciodată la fel."

Respirația mea era sacadată, iar întrebările se amestecau frenetic în mintea mea, dar înainte ca vreo explicație să prindă contur, am auzit din nou pașii grei și vocile celor care păreau să conducă tot acest coșmar. Ne-au simțit prezența. Am aruncat o privire fugară spre ușă, dar el m-a tras mai aproape.

„Nu te îngrijora." , a șoptit el.

„Nu voi lăsa pe nimeni să te atingă. Ești a mea, acum."

Acele cuvinte, deși m-ar fi îngrozit într-o altă situație, acum îmi trezeau o senzație bizară de siguranță, ca și cum, indiferent de ce avea să urmeze, el era singura mea scăpare. Sau poate, la fel de bine, condamnarea mea.