ȘEFUL MAFIEI

Capitolul 17: Atât De Aproape De Tine, Giona

Edwin

Am rămas singur în acea cameră, umbra la care se pierduse prețiosul timp cu ea încă mai persista în aer. Mi-am sprijinit capul de perete, simțind cum toată tensiunea acumulată în ultima oră se scurgea din mine. Furia și frustrarea se amestecau cu sentimentul de îndoială care începuse să se instaleze.

„De ce am lăsat-o să plece?", mă întrebam, repetând întrebarea în minte ca o mantră. Îi arătasem cât de adânc era țesută în lumea mea, dar nu era pregătită să accepte acest lucru. Fiecare moment în care am văzut nesiguranța și teama în ochii ei îmi amintea că, chiar și în întunericul meu, încercam să o protejez de adevărul care îi era încă inaccesibil.

Am aruncat o ultimă privire spre ușă, unde ea dispăruse, și mi-am dat seama că aveam nevoie să iau o decizie. Sentimentul de frustrare s-a transformat într-o presiune apăsătoare care îmi dădea târcoale. Nu putea să fie așa. Nu puteam să o las să fugă din fața mea și să nu îmi dau seama de impactul acțiunilor mele. Dar cum puteam să îmi continui planul dacă ea nu era pregătită să își asume riscurile?

Am ieșit din subteran și am intrat în mașina mea, m-am așezat în scaun, o notificare a apărut pe telefonul meu, uitându-mă la ea am observat că am mai multe apeluri de la fratele Gionei.

L-am apelat și am aflat de la el că Giona a avut un accident de mașină.

Am băgat cheile în contact și am plecat spre spitalul unde era internată Giona.

Când am fost lăsat în sfârșit să o văd, Giona dormea pe patul de spital. Fragilitatea ei m-a lovit din plin, iar gândul că era vulnerabilă și fără apărare m-a copleșit. Nu era prima dată când o vedeam într-o stare atât de vulnerabilă, dar acum ceva părea diferit. Apropiindu-mă de patul ei, am simțit un amestec ciudat de protecție și disperare.

I-am luat mâna, simțind căldura slabă a pielii sale. M-am aplecat spre ea și i-am șoptit cuvinte liniștitoare, promițându-i că voi fi acolo pentru ea, indiferent de ce ne-ar rezerva viitorul. Degetele ei s-au mișcat ușor, aproape imperceptibil, iar eu am tresărit. Era un semn de viață, și asta mi-a dat o ușoară speranță.

Ochii ei s-au deschis încet, greoi de oboseală și confuzie. Păreau să caute ceva în jur, iar pentru o clipă, nu m-a recunoscut. Dar apoi, un licăr de recunoaștere a apărut în ochii ei. „Ești aici..." a șoptit cu o voce slabă, abia un murmur.

„Sunt aici!" , i-am răspuns, încercând să îmi stăpânesc emoțiile.

„Cum te simți?"

„Mă doare... dar sunt bine" , a spus ea cu o grimasă, încercând să se miște. Strângându-i mâna, i-am simțit slăbiciunea, dar era trează, vorbea, și asta era tot ce conta în acel moment.

„A fost un accident..." , a continuat ea, vocea tremurând de efortul de a-și aminti.
„Nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat."

„Nu trebuie să te forțezi să îți amintești acum!" , i-am spus, aplecându-mă mai aproape.
„Important e că ești bine. Ai avut noroc."

Privirea ei a rămas fixată pe mine câteva momente, părând să caute ceva dincolo de cuvintele mele.
„M-am speriat că nu o să te mai văd."

Un nod mi s-a format în gât, dar am încercat să zâmbesc.

„Nu o să scapi așa ușor de mine."

Un zâmbet slab i-a luminat chipul, dar durerea era evidentă. Giona a tras adânc aer în piept și și-a închis ochii, ca și cum ar fi încercat să se agațe de acel sentiment de siguranță pe care îl simțea în prezența mea.