Delgado

Capitolul 16. Regina condamnaților

Noaptea e mai lungă atunci când nu poți dormi. Iar noaptea mea, acea noapte, acea neagră și rece noapte, a fost cea mai lungă pe care mi-o aminteam vreodată. Eram o trădătoare. O oportunistă. O ființă oribilă, capabilă să profite de pe urma nenorocirii chiar a ființei pe care o iubea.

Iubirea... Când îmi pronunțăm în gând acest cuvânt, mi se părea că îl pronunț cumva sarcastic. Ce mai era iubirea pentru mine? Doar cuvinte goale. Gura mea nu merita să o rostească. O persoană atât de detestabilă cum eram eu, era imposibil a simți iubire. Poate doar iluzia unui sentiment cât de cât uman, cu care mă îmbătasem până atunci, neștiind că nu era real.

Realitatea mă biciuia pur și simplu peste față și nu aveam nici o posibilitate de apărare. Ce să aleg? Să îmi trădez soțul și să preiau cu forța conducerea unei organizații criminale peste care mai degrabă aș turna benzina și i-as da foc, sau să rămân loială și să încep să mă gudur la picioarele lui Floyd, sperand că intuiția mea legată de el mă înșela.

Floyd nu era chiar unchiul iubitor. Ani de zile se crezuse prințul moștenitor, frecându-și în secret mâinile înzorzonate de ghiuluri cu pietre scumpe. Știu că mă așteptase cu bale în colțul gurii, flămând după numele meu aducător de putere și după trupul meu aducător de tinerețe. Pentru că, da, tinerețea mea mai mult ca sigur că îl făcuse și pe el să se simtă mult mai tânăr decât era, iar asta se vedea în faptul că își vopsea periodic părul și că frecventa sala de fitness mai des decât cluburile de striptease. După ce m-am căsătorit cu nepotul lui, a renunțat brusc la aceste obiceiuri. A rămas doar cu acea veșnică trufie. Se vedea în privirea lui când trecea pe lângă ceilalți, că încă se credea superior. Cum ne saluta pe toți de sus, cum aștepta să i se facă loc să treacă fără să atingă pe cineva. Cum aștepta ca nepotul lui să plece puțin capul în semn de respect. Iar pe mine, de când aflase că nu mai eram a lui, mă privea cu scârbă. Câteodată, nici măcar nu se obosea să îmi arate că este conștient de prezența mea.

Nu, nu eram chiar atât de tâmpită încât să îl las să preia conducerea. Cumva simțeam că ascensiunea lui ne punea mie și lui Hayak viațile în pericol. Eram obligată să o fac, chit că mă uram pentru modul în care urma să o fac. Trișam, sau cel puțin așa simțeam. Încălcăm zeci de ani de tradiții și reguli, de care până la urmă nici nu îmi păsa. Sau nu îmi păsase până să nu fiu silită să fac pasul. Pentru o femeie era ceva nemaivăzut, nemaisperat de niciuna din noi, prea blândele, uitucele, neîndemânaticele. Slabele. Bune doar pentru a perpetua numele prea-superiorilor noștri soți.

Și abia acum îmi dădeam seama câtă dreptate avusese Hayak. Indiscutabil, trebuia să demonstrez cu sânge ca merit să rămân în scaunul acela din capul mesei. Ori asta, ori, în cel mai scurt timp, Floyd. Deja în mintea mea Floyd nu mai era un nume, era un ansamblu de consecințe. Floyd era o acțiune negativă, căreia, de voie de nevoie, trebuia să îi țin piept. Pentru mine și pentru soțul meu. Și, de ce nu, pentru mama lui și tatăl meu. Dar nu puteam să fac asta pe ascuns. Chiar dacă nu era de acord cu decizia mea, Hayak trebuia să știe. Trebuia să îi spun și să îmi cer iertare în avans. Că mă ierta sau nu, rămânea de văzut. Discuția aceea între mine și el, trebuia să o amânăm pentru când se simțea el mai bine.

Petrecusem toată dimineața în fața unei oglinzi cât un perete de mare. Nicio rochie nu îmi era pe plac. Ba erau prea simple, ba prea incărcate. Fie prea sexi, fie prea de pocăite. Prea neagră, prea roșie, prea scurtă, prea decoltată, prea ieftină. Prea, prea, prea...

Prea orice, pentru instrucțiunile pe care mi le lăsase Darelle, dar cumva, trebuia să mă descurc cu ce aveam la îndemână. Timp pentru cumpărături chiar nu mai aveam. Tot ceea ce mă înconjura trebuia să fie lux. Opulență, putere financiara și de caracter. Să ma poleiesc cu aur dacă era necesar. Cel mai fin material, cea mai valoroasă bijuterie, cea mai scumpă mașină, cel mai de firmă parfum. Nimic nu trebuia să fie prea scump pentru mine. Totul trebuia să pară că îmi era la fel de accesibil ca un simplul pocnit din degete. O oră de coafat, una de machiat, una pentru manichiură și încă două pentru îmbrăcat. Nici pe covorul roșu nu se mergea cu atâta încredere cu câtă mergeam eu. Rochia neagra Valentino, cu decolteu adânc, peste care aruncasem doar de formă un sacou albastru închis, aproape de negru, pantofii Saint Laurent, favorita mea geanta Hermez din piele albă de crocodil și, la mână, un Rolex ostentativ cu cadran încrustat cu diamante și brățară de platină. Și tot simțeam că nu e destul. Degeaba coboram din spatele unui Mercedes-Maybach S600; în ochii lor, deocamdată eram doar o amărâtă de femeie cu gusturi piperate.