Delgado

Capitolul 14. Țipă!

- Sefu', ești bine? Șefu'!

Să îmi vin în fire definitiv, Fred m-a mai zguduit încă o dată de vestă. Din fericire, cel care alergase mai devreme spre mine era unul dintre oamenii mei.

Durerea era îngrozitoare. Mă durea umărul cu mână cu tot, ceafa și jumătatea corespunzătoare de cap. Degetele abia mi le mișcăm. Trăgaciul pistolului nu îl puteam apasă nici până la jumătate. La naiba! Era mâna mea dominantă. Puteam să trag cu amândouă mâinile, însă cu stânga nimeream moneda de la douăzeci de metri.

- Șefu', eu știu să ți-l pun la loc, dar o să doară ca dracu'.

I-am încuviințat că e ok, iar el mi-a dat să mușc dintr-o bucată de material, făcută sul. Fără să mă pregătească dinainte, m-a scuturat puternic de mână și mi-a împins umărul la loc. Cu dinții aproape să trec prin călușul acela improvizat, m-a cuprins din nou starea de leșin și am vomitat în sec. Fred m-a udat cu apă rece pe față, după aceea, văzând că starea de rău persistă mi-a mai ars și două palme.

- Ar trebui să legi cu ceva mâna de gât. Nu e bine să o miști o perioadă.

Ca să îmi dezmortesc degetele, am făcut câteva exerciții. Îmi recăpătasem o parte din motricitate, însă nu atât de multă încât să pot folosi cu precizie arma.

- Ia asta! mi-a șoptit băiatul, după ce îmi întinsese în prealabil un pliculeț cu ceva praf alb. Face minuni.

M-am încruntat dur și am vrut să îi dau peste mâna cu plicul respectiv.

- De droguri îmi arde mie acum! m-am răstit.

El a râs ușor și mi-a împins plicul mai aproape, făcându-mi semn să îl dau pe gât cu niște apă.

- Nimesulidă, șefu'! Să te mai lase durerea.

Mi-am permis să stau potolit câteva minute, cu genunchii aproape de piept, până ce durerea de umăr pe jumătate s-a atenuat. Din cei 13 oameni de la început, mă mai despărțeau acum de Mireya doar 4 gorile și un potențial cadavru, iar răbdarea mea deja se terminase toată.

Am pătruns din nou pe fereastră și m-am ascuns după ușă, temător și conștient că planul meu de a intra neobservat era posibil să se fi dus pe apa sâmbetei.

Lațul se strângea. Și la Willson, dar și la mine, pentru că acum trebuia să fac cumva să ies din camera aceea pe coridor, fără să fiu văzut din prima. Deocamdată priveam printre balamale, cum doi dintre bodyguarzi se îndemnau unul pe altul să deschidă ușa principală și să iasă afară să vadă ce se petrece. Willson urla în stație, numele probabil al celor care ar fi trebuit să păzească perimetrul înconjurător și înjura din ce în ce mai frustrat și mai furios că nu îi răspundea nimeni. Într-un moment de panică, a trântit aparatul pe jos, iar o bucată din el a sărit lângă tocul ușii de după care îl pândeam eu. De trei ori la naiba! Norocul nu se arăta prea blând cu mine în ziua aceea.
*

Speram ca Mireya să își fi dat seama că Willson nu avea de gând să o omoare pe ea, înainte să mă omoare pe mine, pentru că ea era de fapt singurul lucru care îl ținea în viață. Omul care mă însoțise mi-a făcut semn să vin înapoi la fereastră.

- Să ți-l aduc pe retardatul de fiu-so?

- Da, am soptit, în același timp gesticulând cu capul un semn aprobator. După aceea, puneți explozibil la ușa de la intrare.

Știam că asta însemna ca doi din oamenii lui Willson cel mai probabil aveau să moară, însă pentru Mireya eram pregătit să îi am pe conștiință. Până la urmă, cei câțiva care rămăseseră alaturi de el, știuseră de la început la ce se înhamă, deci își meritau soarta. Nu aveam de ce să risc eu oamenii mei, pentru a încerca să îi salvez pe ai lui.