🎶 Fanul Meu 🎶

🎶67🎶

Jungkook se afla în fața salonului de mai bine de zece minute, privirea sa fixată pe ușa închisă părea că țintuiește o greutate insurmontabilă. Cu fiecare clipă care trecea, simțea cum curajul se scurge din el, lăsând loc unui gol imens în sufletul său. Înăuntru, știa că prietenii lui Taehyung se adunaseră deja, iar gândul acesta nu făcea decât să-i amplifice neliniștea.

— Jungkook, de ce nu intri, dragule? îl întrebă vocea caldă a mamei sale, un glas care purta cu el toată îngrijorarea și iubirea pe care i le putea oferi.

El răspunse doar cu un oftat adânc, ca și cum întreaga greutate a vinovăției îi apăsa pieptul. Își lăsă corpul să se prăbușească pe un scaun din apropiere, lângă mama lui, care, într-un gest tăcut de consolare, începu să-i mângâie ușor spatele. Acel gest simplu părea să fie singura ancoră care îl ținea pe linia de plutire, departe de un abis de remușcări și nesiguranță.

— Nu e singur, și nu am curajul necesar să fac această mișcare... nu acum, nu cu ei acolo, spuse el cu o voce joasă, abia controlându-și tremurul.

Domnul Jeon, care fusese martor la întreaga scenă, își apropie scaunul de fiul său și îi oferi un zâmbet liniștitor, deși ochii săi trădau o tristețe profundă.

— Atunci, putem aștepta, fiule. Vom rămâne aici până când va fi singur. Nu trebuie să te grăbești, spuse domnul Jeon cu o fermitate calmă, de parcă fiecare cuvânt rostit era menit să-i insufle băiatului său puterea de a face față.

Jungkook murmură un „da” abia auzit, pierzându-se în propriile gânduri. Mintea lui era un labirint întunecat, în care regretele și teama se amestecau într-un vârtej nesfârșit. Se simțea copleșit de anticiparea a ceea ce urma să se întâmple, neștiind dacă va avea vreodată curajul de a-l privi pe Taehyung în ochi și de a-și mărturisi greșelile.