Trecuseră trei zile de-atunci, iar Aimara aproape că uitase că peste alte trei zile i se va decide soarta. Norvus mergea după ea ca un cățel credincios și avea de grijă ca aceasta să se simtă bine. Și-a rugat prietenii să-l lase s-o ia și pe ea la plimbările lor ca să reușească să-i distragă atenția. Cu glumele lor și cu prețiosul lor talent de a mânui armele, fata rămânea uimită de câte lucruri știau să facă și uneori încerca și ea, ceea ce era mult mai amuzant. Au continuat așa până în a șasea zi când aceștia au văzut că au început pregătirile pentru judecată.
Norvus a luat-o pe Aimara de mână arătându-i că este cu ea orice ar fii, iar Aimara i-a zâmbit în semn de afirmare. Ajunși acasă, Aimara a fugit în camera ei, iar bătrâna s-a dus după ea:
-Scumpo, ești bine?
-Da, bunico, sunt bine, spuse fata cu o voce stinsă.
-Totul depinde de ziua de mâine. Mă bucur că Norvus te-a mai înveselit în zilele astea.
-Bunico, povestește-mi, te rog, despre mama.
-Niciodată nu m-ai intrebat asta, dar aș putea să-ți povestesc. Ceea ce vrei să afli?
-Cum arăta?
-Avea un păr negru ca tăciunea, ochi căprui și mari. Era foarte deșteaptă și și foarte vicleană. Regret că n-ai putut s-o vezi,
dar stai! cred că mai am desenul acela! Să văd dacă-l găsesc!
După ce l-a găsit, Aimara a luat desenul spunând:
-Parcă aș fii eu! Doar culoarea ochilor diferă.
-Desenul a fost făcut de tatăl tău. Atunci avea 17 ani și el avea 21. Și de atunci s-au plăcut foarte mult. Ei îi plăcea pictura și tot ce era legat de artă, iar pe atunci, tatăl tău nu muncea deloc: el desena și-și câștiga existența. La insistența ei s-a dat pe brazdă și s-a dus la muncă. A muncit iubind-o până când n-a mai știut de el. Însă nu după mult timp, a căzut ghinionul. Căpetenia satului, pe atunci Fodos, a ajuns la varsta de 58 de ani și se zvonea că ar fi bolnav, iar de ziua lui, a murit și a venit Ruca, acesta care e acum, iar din cauza lui, tatăl tău a înnebunit. Asta nu pot să-ți povestesc pentru că ești prea mică.
-Dar mama?
-După povestea cu Ruca, mama ta trebuia să nască: era singurul motiv ce-l mai ținea în toate mințile. Atunci te-ai născut, însă vraciul nu i-a dat prea multe șanse că va mai trăi: după două zile a murit, dar să știi ca te-a vegheat tot timpul acesta, iar acum cred că te veghează amândoi.
-Preotul a spus că toți oamenii buni sunt în Rai. Oare mama e acolo?
O lacrimă curgea pe fața bătrânei.
-Da, draga mea.
După un moment, bătrâna i-a spus că i-a lăsat rochia albă pe un scaun, iar fata s-a uitat la ea, a luat o hârtie de pe masă și un toc. Păstrase desenul cu mama ei și uitându-se atentă la rochie și la desen, a încercat s-o deseneze cu rochia pe ea, însă nu i-a ieșit prea bine.
Între timp, Norvus stătea de vorbă cu prietenul său de arme, Aris.
-Ești sigur? Măi, nu se știe, dar totuși, tatăl tău era considerat unul din nebunii satului. Nu cred că ar vrea să sacrifice o fată de 10 ani pentru un...
Norvus l-a privit tăios.
-Iartă-mi cuvintele.
-N-am de ce. Ăsta-i adevărul și ai dreptate, dar să nu-l repeți în fața cui nu trebuie. Înțeles?
-Bine, frate.
-Deci, ți-am zis. Dacă vor spune că-i vinovată, îi atacați sau le distrageți atenția, iar apoi trimiteți trei cai și, dacă vrei, vii și tu ca s-o ajuți pe bunica sau trimiți pe altcineva.
-Te voi ajuta și voi încerca cât pot.
-Aris, dacă ceilalți sau chiar și tu, veți avea nevoie de bani, aveți un cufăr ingropat în spatele colibei. L-am păstrat pentru orice prevenție.
-Eu nu vreau bani, îmi ești ca un frate și vreau să vin cu voi.
-Mulțumesc, Aris. Ești cel mai bun.
