Vara era pe terminate, Aimara și Raiana s-au împrietenit chiar foarte bine, însă Aimara n-avea curajul să meargă acasă și să le-o prezinte și celorlalți pe aceasta deoarece Norvus nu era de acord să o lase pe aceasta să aibă prieteni pentru a nu da de pericole mai mari. În acea vreme, niciun sătean nu avea voie să plece din satul natal fără să se mai întoarcă înapoi, și mai ales în starea lor. Norvus știa că Ruca nu renunță ușor dacă își propune ceva și că poate oricând să-și pună în aplicare planurile sale nenorocite.
-Lasă jos toporul acela și odihnește-te puțin! spuse Aimara așezându-se pe-o buturugă. Bunica m-a trimis să-ți aduc de-ale gurii.
-Mulțumesc, Aimara, spuse el supunându-se.
O vreme tăcură amândoi până ce aceasta întrebă:
-De ce ne mai ascundem atât?Au trecut atâția ani și tu tot asta faci: treabă.
-Știu ce fac, dar asta e viața.
-Și? Eu una nu mai vreau să mă ascund! Vreau să cunosc oameni, vreau să văd și eu copii jucându-se pe drumuri.Măcar atât, pentru că eu n-am avut voie să mă joc cu cineva din cauza asta: am fost singură tot timpul...
-Vrei să pleci?Vrei să fii liberă ca mai apoi să-ți dai seamă că e greu? Aimara, am făcut astea pentru a te proteja, ca să te știu în siguranță. Vrei libertate? Mihi pulchra(draga mea), nu vreau să văd cum te arunci singură în gura lupului!!
-Măcar o zii, atât îți cer! Vreau să văd satul vecin, doar atât! Te rog, Norvus!
-Știi doar în ce situație ne aflăm, nu?
-Da, de 6 ani. Și m-am plictisit!!! spuse ea cu reproș.
-Oh...bine, te las...însă îl iei și pe Aris cu tine, da?
-De ce?Nu vreau să vină cu mine!
-Atunci nu te las! Ori mergi cu el, ori nu mergi deloc!
-Fie! Îl iau și pe el! spuse ea plecând bucuroasă cât de cât spre casă.
