3 luni mai târziu...
Pe un pat din casa căpeteniei satului, Aimara sorbea dintr-un pahar de vin și cugeta...
"Ce viața grea...Cât de repede trece timpul, cât de răi sunt oamenii și ce repede renunță la singura virtuție care-i ține cu picioarele pe pământ...demnitatea.
Greu de crezut cum aproape toate grijile au dispărut în mai puțin de 3 luni... Nu-mi place să mă gândesc la toate astea acum, dar moartea lui Ruca prin otrăvire de către Orus îmi pare și acum incredibilă: trădarea e cea mai mare dezamăgire pe care o poate trăi un om, sufletul să-i fie frânt de cineva în care avea cea mai mare încredere...
Norvus, fratele meu drag, a reușit; s-a ținut de promisiune și-l iubesc din toată inima pentru ceea ce a făcut pentru mine. Părinții noștri ar fi mândri de noi, într-un fel le-a făcut și lor dreptate, însă vinovăția este un sentiment de care eu una nu voi scăpa niciodată. Mă bucur că atunci când i-am prezentat-o pe Raiana, s-a îndrăgostit iremediabil de ea și că este fericit, că a ajuns așa de puternic și slujit de toți sătenii și că a făcut pace cu toate căpeteniile satelor vecine, chiar dacă s-a folosit de un trădător care, în loc să-și vadă de viața sa de fugar, a ales să se trimită de unul singur Celui de Sus. Bunica spune... bine, spunea că toate au rostul lor pe lume, trebuie doar să aștepți și să rabzi.
Avea dreptatea ei în mai multe privințe: mi-a ascuns multe dintre ele, însă am aflat ceva ce nu mă așteptam să fie real cu adevărat, și anume, inima lui Aris...
I-a fost loial până la capăt lui Norvus, a făcut ceea ce a făcut pentru că mă iubește și toate astea au făcut ca sentimentele mele pentru el să crească treptat...
Căsătorie... momentan încă îmi place să mă joc cu mintea lui și ce-i mai amuzant este că nu își să seama! Dar, categoric, o voi face peste câțiva ani.
Viața mea a fost frumoasă, azi, mâine și de-acum încolo...sper...
Sfârșit
